„Liceu, cimitir / Al tinereții mele / Pedanți profesori / Și examene grele… / Și azi mă-nfiori / Liceu-cimitir (…) În lume m-ai dat / Atât de blazat / Liceu-cimitir…”Așa scria Bacovia. Dacă vreți o imagine complet răsturnată a liceului de provincie moldovenească, este suficient să răsfoiți cartea publicată sub îngrijirea profesoarei pensionare Rodica Belța cu prilejul aniversării celor 150 de ani împliniți de prestigiosul
Colegiul sucevean „Ștefan cel Mare”. Este o carte „grea” și la propriu, și la figurat. Mai întâi, fiindcă puse pe tipsia cântarului, cele 600 de pagini tipărite pe hârtie cretată trag vreo două kile; apoi, desigur, datorită bogăției și consistenței unui sumar ce adună peste 125 de semnături. Fie și numai gestionarea relațiilor cu sumedenia diverșilor autori se constituie într-un autentic record redacțional, pe care coordonatoarea și-l poate trece cu asupră de măsură în palmares. Trudă dificilă și, probabil, neremunerată. Din câte știu, profesoara Belța nici nu posedă banala înzestrare numită computer, așa că a trebuit să apeleze la serviciile poștei, ori la amabilitatea cunoștințelor, ceea ce dublează efortul și explică întârzierea (câteva săptămâni) ce a despărțit momentul apariției de festivitățile aniversare.
Mai bine mai târziu, fiindcă fireasca solemnitate cu ștaif, conjugată cu sonurile romanțioase ale titlului („Când amintirea începe să vorbească”) ar fi condus la o receptare îngăduitor-festivistă, care, de regulă, trimite astfel de apariții în raftul necercetat al scrierilor ocazionale. Categorisire complet nedreaptă: cartea tezaurizează un emoționant zăcământ de sinceritate, aduce inedite mărturii documentare, schițează o galerie de personaje uitate în nemeritat con de umbră și, dincolo de obișnuitul „remember” în succesiune al generațiilor de absolvenți, oferă informații deosebit de prețioase privind strădania bucovinenilor, aflați sub stăpânire kesaro-crăiască, pentru obținerea dreptului la utilizarea limbii strămoșești. În cuvântul de deschidere rostit la 24 august 1860 (text pentru întâia oară dat publicității) catihetul Morariu-Andrievici nu se sfiește să afirme, de-a dreptul emoționant: „Cea mai dulce și mai scumpă este limba română. Pe dânsa o iubește românul ca pre însăși maica sa (…) acea limbă pe care o știu și înțeleg, capabilă să exprime idei sublime și cele mai adânci argumente.” Prea puține se știu, se scriu și se spun despre lupta bucovinenilor pentru păstrarea ființei naționale, mereu primejduită de represaliile Vienei – nu degeaba cea mai impunătoare clădire construită de austrieci în inima Sucevei era… pușcăria! Chiar dacă, în ultimii ani, profilul Colegiului s-a distanțat de „umanioare”, buna limbă românească în care-s redactate cele peste o sută de eseuri depune mărturie că astăzi, ca și atunci, la începuturi, școala s-a străduit și a izbutit să cultive această fundamentală latură a instruirii la nivelul pretins de tradiții și de rigorile contemporaneității.
Desigur, contribuțiile absolvenților sunt inegale; mai bine de jumătate aduc spor real de informație și de justificată investiție afectivă, depunând sinceră mărturie asupra destinului unei instituții de învățământ cum puține există în spațiul românesc. Toți eseiștii, fără excepție, resping imaginea bacoviană a liceului posomorât și apăsător, aducând prinos de omagiu școlii, foștilor și actualilor profesori. Funcționează, probabil, și nostalgia întoarcerii în timp către anii de neuitat ai tinereții crude, când toate-s frumoase și întreaga lume i-a ta. Portretizările dascălilor, dincolo de irizările nostalgice, așează în cancelarie o galerie de personaje remarcabile, dăruite, exigente, evocate cu simpatie și, cel mai ades, cu recunoștință. Nu mai puțin spectaculoasă este galeria autorilor-absolvenți, personalități distincte ce onorează cu prestigiu diverse domenii științifice ori artistice din țară și de peste hotare. De remarcat consensul nepremeditat sub semnul căruia converg evident mai toate evocările unor profesori pe cât de prețuiți la vremea lor, pe atât de uitați acum – Ion Ștefănescu de pildă, dascălul ce m-a școlit și pe mine într-ale literaturii și limbii române. Impresia de bric-a-brac pe care o lasă ne-organizarea contribuțiilor fie cronologic, fie alfabetic (probabil, materialele au sosit până-n ultima clipă) n-are cum afecta fondul acestei cărți merituoase, ce consacră prețioase pagini nu numai memorialisticii, ci și istoriei, literaturii, artelor plastice, muzicii, teatrului, izbutind astfel recuperări în zona de care instituția s-a depărtat prin încadrarea în actualul profil. Salut cu toată prețuirea această carte-unicat!
