Cartea bună ne adună

Ieri s-a deschis un târg de carte de tradiție – LIBREX – prezent în peisajul cultural ieșean de 24 de ani. Strădania organizatorului principal, Sedcom Libris, generozitatea spațiilor oferite de ansamblul Palas, marele număr de instituții culturale implicate (peste 150 de edituri, companii distribuitoare de carte ș.a.), cele 300 de evenimente programate, prezențele scriitoricești de marcă, premiile acordate și în special bogăția de titluri conferă Târgului constant interes major. Participând la numeroase astfel de evenimente interne și internaționale, înainte și după 1989, sunt tentat să încerc comparații. Reper al excelenței rămâne Târgul „Gaudeamus”, dar nici cu „Librex” nu mi-e rușine.
Înainte de Revoluție, amploarea de azi era imposibilă: în România existau câteva edituri, iar producția de carte greu atingea 2.000 de titluri pe an. Câte edituri sunt autorizate azi, și cu atât mai puțin câte titluri s-au tipărit în 2016, nu cred că-i ușor de contabilizat. Cu toate astea, există un capitol la care peisajul editorial și târgurile de altădată dețin evident întâietatea: tirajul total al cărții – este, însă, o discuție ce merită tratare separată. De la bun început, „Librex”-ul văzut de sus, de la etajul 1 al Atriumului, îți ia ochii cu formidabila desfășurare policromă a miilor de coperți: cărți de toate genurile, soiurile și categoriile, unele valoroase, altele ba, unele originale, așteptate și necesare, altele inutile, în totul, o bogăție ce trece în paranteză proorocirile privind apropiatul deces al cărții tipărite. În același timp, îi întărește celui ce a lucrat sub cenzură (de fapt, sub cenzuri, că nu funcționa una singură) convingerea că democrația culturală asigură tuturor loc în aria cuvântului tipărit și că eforturile de a ține cartea sub obroc eșuează, până la urmă, în ridicol. Fiindcă cenzura n-a fost inventată în „lagărul socialist”, ci a funcționat bine mersi în mai toată istoria omenirii.
Patru categorii de cărți au înspăimântat, determinând reacțiile cele mai diverse, de la incendierea „corpului delict” la arderea pe rug a autorului (Giordano Bruno, 1600). Condamnarea scriitorului la moarte nu ilustrează doar tenebrele evului mediu, câtă vreme în 1989 ayatolahul Khomeini a emis o fatva prin care cerea uciderea lui Salman Rushdie, autorul romanului „Versetele satanice”. Cele patru categorii de cărți au fost (și pe alocuri mai sunt) interzise din motive politice, din motive religioase, din pricini sexuale și pentru implicare „incorectă” în chestiuni de natură socială.
Cum să nu zâmbești… a râde când constați că mai toate marile cărți ale omenirii au fost (sau s-a încercat a fi) cenzurate? De la „Coliba unchiului Tom” la „Fructele mâniei”, „Pe frontul de vest nimic nou”, „Oliver Twist”, „Roșu și negru”, „Suferințele tânărului Werther”, „1001 de nopți”, „Candide”, „Doamna Bovary”, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „De veghe în lanul de secară”, „Fire de iarbă”, „Jurnalul Annei Frank”, „Oameni și șoareci”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” ș.m.a. s-au aflat pe liste negre (unele, încă se mai află) ce solicitau pur și simplu distrugerea opurilor „otrăvitoare pentru tânăra generație”. Incredibil, dar pe aceste infame liste erau trecuți autori ca John Steinbeck, Erich Maria Remarque, Charles Dickens, Stendhal, Goethe, Voltaire, Flaubert, Mark Twain, J.D. Salinger, Walt Whitman… Motivările sunt, citite acum, cel puțin hilare. O carte a lui R. Cormier a fost interzisă din pricina următoarei „exprimări indecente”: ”Pentru numele lui Dumnezeu, tăceți, fii de cățea ce sunteți!!” De menționat că imprecația era adresată… câinilor înhămați la o sanie! „Sanctuary”, a lui Faulkner (laureat al Premiului Nobel pentru literatură!), a fost, în Irlanda și în alte țări, trecută pe lista cărților nerecomandate deoarece utiliza expresii de tipul „pui de lele” și „târfă”. „Huckleberry Finn” a fost taxată de Biblioteca publică din Concorde, Massachusetts, drept „gunoi potrivit numai pentru mizerabili”, iar „De veghe în lanul de secară” era catalogată drept „purtătoare de aluzii pornografice”, invocându-se „limbajul vulgar și dezgustător”. (Mă-ntreb care ar fi reacția unui astfel de cenzor dacă i s-ar oferi spre lectură câteva dintre romanele „îndrăznețe” publicate recent la noi!)
Peste ocean (spre deosebire de lagărul socialist ori de lumea arabă) interdicțiile deveneau efective într-o zonă sau alta în funcție de decizia judecătorului. Care invoca rigorile Primului Amendament și, uneori, elibera „infractorul”. Goethe spunea: „Cu cât suntem mai liberi, cu atât vrem să fim mai liberi”. Paradoxal, pentru americanul obtuz, libertatea începea cu… dreptul de a interzice! Motiv pentru care aș spune că aserțiunea marxistă „omenirea se desparte de trecutul ei râzând” s-ar cuveni corectată: nu râzând, ci, mai degrabă, suspinând.