Diminică noaptea, de la ora 22 în sus, a trebuit să-mi distribui privirea și atenția către două meciuri: unul de hockey și unul de fotbal. Unul mai frumos decât celălalt. Finala olimpică la hockey a avut de toate, de la viteza cosmică a jucătorilor și a pucului până la dorința de răzbunare a americanilor pe principiul caprei vecinului (întrucât canadienii le distruseseră petrecerea de final chiar la ei acasă, la Salt Lake City, furându-le aurul chiar la spartul târgului, americanii dorind să le aplice, la Vancouver, același tratament) și de la sportivitatea neverosimilă a combatanților (o singură eliminare de 2 minute în cele 3 reprize plus prelungirile!!) până la egalarea produsă cu 24 de secunde înaintea finalului partidei, când americanii scoseseră portarul pentru a-și crea superioritate numerică (fapt ce conduce de obicei la încasarea a încă unui gol, dovadă că în celelalte 6 situații similare, pe parcursul turneului, chiar așa se și întâmplase). Iar prelungirile care ar fi putut dura încă o repriză întreagă, 20 de minute, s-au scurtat la vreo 5, atât cât le-a fost suficient canadienilor pentru a rezolva cazul. Cu ce rămâi după așa un meci? Păi, cu durerea că nu poate exista aur pentru ambele finaliste, cu întrebarea: de ce nu se renunță și aici, ca și la fotbal, la „moartea subită” (pe dracu’ „golul de aur”!)? și cu convingerea că dacă ar juca serios, fără concesii, contra României, oricare din cele două i-ar da cam 30-0. Ba mai cred că și echipele feminine finaliste (tot astea!) i-ar bate pe băieții noștri măcar cu vreo 7-8 tot la zero.
Cum vă spuneam, în același timp, pe televizorul de sub asta cu hockey, am avut fotbal. Un spectacol oferit de artiștii de la Santos și de cei de la Corinthians. La Santos a lipsit „galacticul” Robinho (convocat la Națională pentru meciul cu Irlanda, de alaltăieri, unde a și înscris golul de 2-0), în schimb dincolo au jucat Ronaldo și Roberto Carlos, deci tot galactici. Fără ghilimele. Dincolo de simularea lui Carlos (care în loc de penalty i-a adus al doilea galben, deci roșu) l-am văzut pe acest fenomen jucând la fel de bine ca oricând în ultimii 15 ani și oricum mai bine decât toți fundașii Real-ului de acum la un loc. Dar faza zilei a reușit-o Ronaldo, cu o pasă sublimă, o minge „înțepată” cu șpițul, peste fundașii centrali ai lui Santos, preluată pe piept de un coechipier, lăsată să curgă, apoi săltată, fără să cadă, pentru o foarfecă pe spate, reușită și asta, dar… ghinion!, șutată direct spre portar, care a respins-o. Cine-i ăsta care a reușit minunea? Nu știu, o fi vreun Florescu brazilian, că și despre ăstălalt știu tot atât.
