Care sunt limitele intervenției și lucrării duhovnicului în viața penitentului?

Un proverb provenit, se pare, din viața monahală, ca expresie a ascultării de părintele duhovnic, proprie mediului călugăresc, este acesta: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească“. Această zicală conține un mare adevăr, căci niciodată nu vom greși și nu vom suporta consecințele greșelii noastre, dacă, în probleme pe care nu le cunoaștem, vom întreba pe cei mai pricepuți decât noi.
Numai semidoctul și cel mândru sau îngâmfat nu întreabă niciodată, socotind că le știu pe toate. Toți avem nevoie să întrebăm în diferite momente ale vieții, pentru ca activitatea noastră să se desfășoare normal și, mai ales, să nu greșim. Lucrul acesta este foarte firesc, normal și necesar în viața duhovnicească, și în mod special în relația dintre duhovnic și penitent.
În această privință, trebuie să accentuăm câteva aspecte ale prezenței și lucrării duhovnicului în viața duhovnicească.
Fiecare creștin trebuie să-și aibă duhovnicul său
În primul rând, este necesar să spunem că fiecare creștin trebuie să-și aibă duhovnicul său, cu care să fie în legătură permanentă, la care trebuie să se spovedească, la soroacele îndătinate sau ori de câte ori simte nevoia, și căruia trebuie să i se adreseze atunci când frământările sale și întrebările rămân fără răspuns. De obicei, credincioșii din parohii își aleg ca duhovnici pe preoții din parohiile lor, ceea ce este un lucru firesc. Se recomandă ca persoanele căsătorite, cu familie și copii, să se spovedească la preoții de mir din parohii, și mai puțin la preoții duhovnici proveniți din mediul monahal sau din mănăstiri, întrucât primii sunt mai familiarizați cu problemele familiale, cu creșterea și educarea copiilor, cu greutățile și aspectele vieții sociale, sunt mai la îndemâna credincioșilor, sunt părinții duhovnicești ai credincioșilor și mai bine familiarizați cu noțiunea iconomiei, deși nu neglijează nici pe cea a acriviei în aplicarea canoanelor.
În al doilea rând, cine a găsit un duhovnic bun este o persoană fericită și binecuvântată, căci de la un asemenea om nu va avea decât lucruri bune de învățat.
În al treilea rând, duhovnic poate fi numai preotul hirotonit, cu oarecare experiență liturgică, familială, de viață și duhovnicească pentru a îndeplini cu succes această delicată, dificilă și plină de responsabilitate lucrare, care este Spovedania. Preotul hirotonit canonic nu are voie să săvârșească Spovedania decât dacă a primit hirotesia întru duhovnic, adică acea ierurgie prin care i se conferă împuternicirea și dreptul de a săvârși Spovedania. Practica urmată de Întâistătătorul Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, de a hirotesi duhovnici pe preoții cu oarecare activitate liturgică, pastorală, familială și socială este perfect canonică, continuând tradiția veche a Bisericii.
În al patrulea rând, duhovnicul poate fi schimbat, fără teama de a păcătui în următoarele situații: dacă duhovnicul trece la cele veșnice, dacă se transferă în altă parohie sau localitate, dacă nu suntem mulțumiți de felul în care ne spovedește și dacă pică în schismă sau erezie. Așa cum schimbăm medicul care nu ne tratează mulțumitor, la fel ne schimbăm și duhovnicul cu care nu avem aderență sufletească.
Exigența lui nu constituie motiv de schimbare!
Cunoscând aceste lucruri, să vedem până unde se întind lucrarea și autoritatea duhovnicului. Este cel care ne ghidează toată viața, căruia trebuie să-i cerem sfat și povață totdeauna, până și în amănuntele vieții noastre personale?
În această privință trebuie spus că nimeni nu ne cunoaște mai bine decât duhovnicul. Lui îi suntem datori cu sinceritatea absolută, că de fapt nu ne spovedim lui, ci lui Dumnezeu. Duhovnicului îi descoperim cele mai mari taine ale sufletului nostru, îi aducem la lumină pliurile ascunse ale sentimentelor noastre intime și ne înfățișăm lui așa cum suntem, fără falsitate și minciună. Cu toate acestea, viața noastră nu trebuie să depindă în totalitate de cel care ne este îndrumător al sufletului. Competența duhovnicului asupra personalității noastre are și ea limitele ei. Desigur, lucrarea duhovnicului trebuie să cuprindă aspecte religioase și morale. În primul rând, duhovnicul are datoria de a-i îndruma pe penitenții săi în practicarea unei credințe adevărate, neinfluențată de erezii și concepții religioase false, pescuite din alte religii, cum ar fi reîncarnarea, predestinația, destinul, norocul, soarta, yoga, destul de răspândite în rândul credincioșilor, horoscopul, astrologia, suferința pentru păcatele înaintașilor și superstițiile de tot felul, care sunt prezente din plin în viața și trăirea credincioșilor. Amestecul de păgânism, de superstiții și amalgamul de credințe și practici străine de tradiția ortodoxă nu au ce căuta în viața creștină.
Cel fel de creștin ortodox poate fi cel care merge la vrăjitoare sau ghicitoare, sau care practică radiestezia?
În privința lor, preotul duhovnic trebuie să fie foarte categoric, combătându-le cu vehemență. Credința noastră ortodoxă clară și limpede, ca apa de izvor, trebuie prezentată în toată frumusețea ei de către preotul duhovnic. În al doilea rând, duhovnicul trebuie să-i învețe pe penitenții săi ce înseamnă viața normală adevărată, adică trăirea după învățăturile Mântuitorului și după legile morale, care aduc după sine sănătatea sufletească și trupească. Cultivarea virtuților teologice: credința, nădejdea și dragostea, a virtuților morale în general, care călăuzesc viața creștinului în raport cu sine însuși și cu semenii săi, între care înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și bărbăția, trebuie să împodobească chipul adevăratului creștin. Pe de altă parte, duhovnicul are datoria de a-i învăța pe penitenții săi despre pericolul și urâțenia păcatului, ca factor distructiv al vieții sufletești și trupești. Am întâlnit persoane care nici măcar nu realizau că adulterul este păcat foarte mare, care provoacă moartea familiei. În această privință duhovnicul trebuie să fie foarte atent și categoric, pentru că destrăbălarea morală, desfrâul, adulterul și concubinajul au devenit de mult moduri „normale“ de a înțelege și petrece viața.
În altă ordine de idei, duhovnicul trebuie să fie un apărător al căsătoriei și al vieții de familie, care sunt tot mai neglijate și prezintă un pericol social prin felul în care sunt concepute și trăite în societatea noastră. Tot în atenția duhovnicului trebuie să fie preocuparea pentru stoparea unor păcate împotriva firii, care tind să se extindă, constituind un mare pericol pentru viața morală: homosexualitatea, lesbianismul, perversiunile sexuale, prostituția etc.
Nu rămâne lipsită de importanță nici atitudinea pe care trebuie să o aibă duhovnicul față de fenomenul însingurării și înrăutățirii omului. Se constată, în ultima vreme, o creștere a egoismului, a răutății, răcirii, urii, invidiei, dușmăniei și o comportare a oamenilor care au uitat că cea mai mare poruncă din Lege este „Să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată virtutea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți“ (Luca, 10, 27).
De asemenea, preotul duhovnic trebuie să explice și să cultive dragostea pentru lăcașul de cult, pentru sfintele slujbe și, în special, datoria de a participa la Sfânta Liturghie și de a beneficia de roadele Jertfei Euharistice.
Iată câteva dintre preocupările majore care intră în sfera de competență a duhovnicului, pentru ca lucrarea lui să fie eficientă. Dialogurile preotului duhovnic cu penitenții trebuie să se refere la aceste probleme, și nu la banalități străine de preocuparea duhovnicească: politica actuală, moda, scumpirea vieții, cum se pun murăturile, excursii, neînțelegeri familiale, cancanuri de tot felul.
Duhovnicia trebuie să se refere numai la lucruri serioase, iar duhovnicul să nu riște să cadă în ridicol și în banal. Întrebările care i se pun și răspunsurile date trebuie să se refere la învățătura de credință și morala creștină.
(Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, sursa: Ziarul Lumina)