Care or fi culorile din ceruri?

Calendarul avertizează că Dan Hatmanu ar urma să împlinească 95 de ani. Mai curând aniversare decât comemorare; s-o marcăm cu deplin respect și prețuire, spre a-l căuta din nou în cotloanele amintirii pe unul dintre cei mai mari pictori români ai veacului XX. Mutat într-o lume ale cărei culori ni le închipuim după cum le zugrăvesc icoanele, precum cele din universul nostru strâmt, dar s-ar putea să nu fie decât o scaldă în nuanțe de auriu ori alb-albăstriu, pictorul sunt sigur c-ar găsi și aici jocurile și nuanțările luminii apte să reveleze măreția picturalului celest…
Hatmanu a fost un interlocutor fermecător: puține vorbe, mult miez și o cumsecădenie blajină izvorâtă din bunăcuviința învățătorilor de țară ce l-au adus pe lume în satul bunicilor și mamei mele, Scobinți, potopit de viile ce năpădesc coastele dealului „lui Vodă”. Școlit „cât cuprinde”, trecut, între altele, prin boema pariziană și rigoarea Saint Petersburgului, rămăsese același moldovean cu verb de duh care are a-ți spune mereu câte ceva, dar nu până la capăt, fiindcă ajunge o sugestie și nu-i frumos „să apeși” prea mult, câtă vreme cutare semnificație altul ar putea-o vedea altfel.
Personajul principal în tablourile sale a fost și a rămas Iașiul etern. Fel de fel de unghere neștiute ale urbei răsar uimite de propria lor ființare și nu-ți rămâne decât să te întrebi cum se face că le știi de-o viață și le înțelegi doar după ce le-a înrămat Hatmanu. „O fi vorba și de lumina unei anumite ore” – îmi spunea – „dar și de lumina din înăuntru. Când amândouă se potrivesc, vezi. Când nu, rămâi un trecător oarecare.” Toamna, pictorul alegea înserările: „Sunt pline de roșuri coapte”, iar privitorul încearcă o senzație aproape fizică de căldură pașnică și blajină. Primăverile se nutresc din griuri și rozuri. Iată un arbore înfipt în treimea unui peisaj ce așteaptă desprimăvărarea, „caligrafiat” până la amănuntul mugurelui: „Am redescoperit plăcerea detaliului. Unde și când aflu ceva revelator, schițez pe loc, în creion, cu pixul, cu ce am la îndemână; în atelier, caut starea de atunci și transcriu cu grăbire, spre a nu se pierde emoția”…
Casele vechi sunt împrejmuite cu garduri ostenite, într-o rână, semne ale unui „a fost odată” tratat cu duioșie și înțelegere, ca o trăsătură de unire între versul lui Lesnea și ecoul risipit al romanțelor de odinioară. Totul respiră sinceritatea deplină a artei autentice: „Am voit să uit ceea ce am învățat până acum și să spun pur și simplu un adevăr nesofisticat. Sinceritatea mi se pare, în artă, lucrul cel mai important, și la ea nu se ajunge prin artificii, șabloane și imitații”…
„Anotimpurile” lui Dan Hatmanu se așază în rând cu paginile marilor scriitori dedicate Iașiului – câte un ultim „Zlataust”, alături de întâia zăpadă pogorâtă peste ulița Sărăriei ori în cotloanele Țicăului. Aici, acolo, dincolo, Hatmanu izbutește să întrevadă sufletul urbei moldave. Îmi vorbea ades despre proiecte, unele neașteptate, fiindcă își propunea s-o ia pe căi răsbătătorite: „Toată lumea «face»flori. Poate de aceea mă și tentează – vreau, adică, să descopăr alte contexte și relații posibile. Voi lucra cu multă răbdare, cu negrabă. Nu părăsesc nici grafica, de care-s pasionat, nici portretul, nici peisajul. N-am cum trece pe lângă un lucru realmente interesant și să nu-l «prind» fiindcă lucrez la flori (…) Oare s-ar putea intitula o expoziție «Omagiu florii?»De ce nu?” – își răspunde singur.
Dan Hatmanu a avut parte de porția românească de înjurături după 1989, până la un punct, de înțeles. Pictorul are motivațiile lui („pe Ceaușești eu i-am văzut și perceput ca fiind uscați și lipsiți de sentimente și așa i-am pictat”); n-aș putea spune că a izbutit să depășească senin momentul care, evident, l-a mâhnit și marcat profund. În locul angajării în polemici, a ales să rămână tenace la șevalet – atunci și totdeauna, calea cea adevărată: „Sunt conștient că, de-a lungul atâtor ani de când am umblat cu pensula și cărbunele, ceva din mine s-a mutat în cartoanele și pânzele zugrăvite…”
Dan m-a onorat cu prietenia lui; i-am admirat harul, modestia, buna cuviință, umorul blajin și bine temperat, prețuindu-l și respectându-l chiar de s-a întâmplat (bizar și anecdotic!) să fim… pseudo-concurenți… electoral! Eu cu vorba mai meșteșugită, el cu penelul tăcut – sigur că de fiecare dată i-am trecut în față. Numai că vorbele s-au risipit în vânt și duse au fost, în vreme ce truda penelului s-a înveșnicit în opere care, fără îndoială, or să rămână.