CARE NE SÎNT VALORILE?

Două evenimente oarecari, despărțite de apele și uscatul unei jumătăți de glob: unul la Iași, altul, la Toronto. Au și n-au nimic în comun. Să le luăm pe rînd. Într-una din ultimele zile ale anului, dintr-acelea cu zloată și ceață, cinsprezece-douăzeci de orășeni înfrigurați se dezmorțeau tropăind într-un cotlon al cimitirului „Eternitatea”. Ca de obicei, preotul întîrzia (dacă ați întîlnit vreodată popă care să nu întîrzie la slujba de pomenire, scrieți-mi, să-l dau la gazetă!); se strînseseră acolo, i-am numărat cu grijă, 4 ingineri, 5 profesori, 6-7 pensionari, 3 scriitori și alți cîțiva ieșeni cu statut incert. Tot pe-atîția erau și cerșetorii. Să mai înregistrăm în peisaj doi dintre cîinii amărîți ai cimitirului, o veveriță săltăreață și curioasă nevoie mare, apoi pomenile, înșirate cuviincios în buza criptei, flăcăruile tremurînde ale lumînărilor, coroana cu sclipici, florile depuse în preajma crucii. O pomenire de familie? Așa putea să pară, numai că alcătuitorii pestriței adunări tăcute n-aveau în comun cel mai mic grad de rudenie. Mulți nici nu se cunoșteau între ci. Numitorul comun ce i-a adunat ciopor în preajma mormîntului din pantheonul Eternității pogora din cu totul altă zodie a motivațiilor, aflată dincolo de obligațiile de familie și de amintirea pioasă a răposatei rubedenii. Decît, doar, dacă lărgim cu mult peste obișnuință noțiunea de familie, implicînd aici temeiuri spirituale și poate, dacă nu-i prea mult spus, chiar naționale. La fiecare sfîrșit de decembrie, în preajma zilei în care diaconul Ion Creangă s-a strămutat la cele veșnice, o astfel de ceremonie fără ștaif oficial se desfășoară pe tăcute la mormîntul humuleșteanului. Vin oameni simpli (pe unii îi văd mereu, de ani și ani), fără zarva televiziunilor și indiscreția gazetelor, aprind o lumînare, se solidarizează cu brațul așezat pe umărul necunoscutului din față la slujba pomenirii și-și întorc o clipă gîndurile către cel ce a fost Nică a lui Ștefan a Petrii, venit de la Ozana să-și afle locul și norocul în urbea „Junimii” și a prietenului de suflet Eminescu. Chiar dacă în ritualul pomenirii se implică și slujbașii Bojdeucii din Țicău, ceremonia în sine este rodul inițiativei particulare: familia inginerului Gavril aduce, din totdeauna, coliva, colacii, pomenile, alții vin cu lumînările, florile, coroana, șipul de vin și celelalte trebuincioase. O astfel de întîmplare pioasă are în sine, mai multă valoare și semnificație decît orice prezumtivă comemorare, să zicem, la Ateneul Român (care, de altfel, se petrece, seacă și oficială, doar cu prilejul rar al cifrelor rotunde…) Iată niște oameni simpli, obișnuiți, deloc prinși în jocurile politicilor literare, deloc vizînd un ce profit mediatic, deloc simandicoși și prețioși în regizarea propriei prezențe, cum s-adună an de an în dealul Eternității, dînd curs impulsului unei chemări de suflet. Poate intuiesc că însăși limba ce-o vorbesc le-a clădit-o zidarul Eminescu, primind cărămizile la mînă de la calfa Creangă, poate văd, în făptura humuleșteanului, chiar unul dintre reazemele dăinuirii noastre pe tărîmul Mioriței și consideră că-i datorie să aprindă, în fiece decembrie, lumînarea recunoștinței. Și o observație: furia contestatar-revizionistă a junilor ce se străduiesc să maculeze amintirea clasicilor români, de la Eminescu (devenit „idiotul național”!!) la Sadoveanu, l-a ocolit deplin, cel puțin pînă acum, pe Creangă. Va fi existînd o explicație; nu-i locul s-o încercăm aici – putem să-i trecem însă, între alte pricini și argumente, semnificațiile comemorării sincere de la „Eternitatea”… Tocmai de peste ocean, din Canada, am primit prin Internet (www.armoniachoir.com) vești despre strădaniile unui cor de amatori care, în iunie, l-a sărbătorit pe Eminescu printr-un concert omagial și, în ianuarie, o vor face din nou. Sunt români stabiliți la Toronto, care, iată, nu-și uită rădăcinile; în vreme ce alți conaționali se predau fără luptă malaxorului desnaționalizator, ei încearcă să arate lumii că românii și România au dat valori demne de prețuire unanimă. Corul „Armonia” (îl puteți și asculta, la aceeași adresă) i-a dedicat un concert și lui Nichita Stănescu, considerat, în textul de prezentare, „cel de al doilea poet național al românilor” (de, nimeni nu-i profet în țara lui!), iar în aceste zile, coriștii colindă cu… colinde românești orașe din provincia Ontario. De-a dreptul emoționant! Și asta tocmai în zilele în care „Realitatea” TV a „ales” 10 pentru România, fără a selecta barem numele unui singur scriitor! Bine că figurează, printre aleși și nominalizați, Mona Muscă (de două ori!), Gigi Becali, maneliștii, Fuego, Piersic (actorul unui singur rol, și acela străvechi și… mut!), Norica Nicolai etc. etc. Cu adevărat etc.!