De ani de zile, de când fotbalul românesc a ajuns unde era și normal să ajungă cu așa o conducere și așa niște „investitori” (a căror relație cu pârnaia este infinit mai strânsă decât cea cu fotbalul), s-a pus în circulație sintagma aia cretină (ca mai toate care circulă prin fotbal) conform căreia nu e loc / nu suntem primiți la „masa bogaților”. Se induce astfel complet frauduloasa ipoteză, moștenire din vremea Ceaușiștilor, că tot restul lumii ar avea ceva cu noi. Noi, în acest caz și în multe altele, fiind „cei mai frumoși și mai mândri dintre traci”, cum zice celebrul citat incomplet din Herodot, care citat continuă astfel: „… iar pe de altă parte atât de lași și de mincinoși încât e mai bine să nu ai de-a face cu ei”. De frumoși și mândri ce suntem, ni se pare că astea ar fi suficiente, astfel încât nu mai e nevoie și de muncă, iar în cazul fotbalului, de antrenament. Ca atare, atunci când ajungem să ne confruntăm cu alții care chiar au priceput cum stă chestia cu talentul, o luăm de regulă în bot de nu ne vedem, concluzionând că „au ceva cu noi” și, desigur, că nu „suntem doriți la masa bogaților”. Niciodată că diferența se face la muncă, la devotament, la implicare. Am privit aproape cu uluire la felul în care înțeleg să-și respecte statutul de profesioniști niște fotbaliști care au ajuns la nivelul maxim posibil: Ibra, Ronaldo, Messi, Lewandowski, mulți alții, ca să nu mai vorbim de Eto’o sau Drogba, care parcă joacă de când lumea. Îi vezi muncind ca salahorii cât e meciul de lung: aleargă, centrează, șutează, deposedează, fac tot ce e omenește posibil. Iar ei nu sunt salahori, ci chiar artiștii chemați și așteptați să facă spectacol. Pe care chiar îl fac de fiecare dată. Imaginați-vi-l român pe oricare din aceștia: credeți că s-ar deranja să alerge turbat 80 de metri ca să recupereze mingea pe care tot el o pierduse, cum a făcut Ronaldo cu Schalke? Ba și prin minutul 75, când era deja 0-6. Nu bogații nu ne vor la masa lor, ci noi nu vrem la ea. Că n-am ști nici să ținem furculița.