Care Grigore?

N-am văzut prea mare strădanie pentru aniversarea celor 130 de ani scurși de la luarea redutelor turcești și cucerirea independenței României. Cinstit vorbind, n-am văzut deloc. Altele ni-s preocupările: Elodia, Mailat, meciul cu bulgarii, zbaterile electorale, Columbenii… În 1976, la sărbătorirea Centenarului, s-a putut constata că multe dintre episoadele Războiului de la 1877 nici acum nu-s lămurite. Printre ele, secvența luării primului steag turcesc, mult mediatizată în epocă și, în egală măsură, contestată datorită amestecului imoral al politicianismului murdar în istoria neamului. Eroul, Grigore Ioan, a fost dublat de alt Grigore Ioan – unul prahovean, celălalt, moldovean. Steagul însă, pare a fi unul singur. Deci, doi ostași din războiul de la 1877 „candidează” pentru titlul glorios de cuceritor al drapelului turcesc, iar istoria, neputincioasă, n-a izbutit, în decursul unui secol și mai bine, să descâlcească o poveste doldora de dedesubturi și adânc implicată în luptele electorale: liberalii „îl aveau” pe Grigore Ioan, conservatorii îl aflaseră pe Grigore Ioan a Lucăi. N-o fi, la urma urmei, episodul luării flamurii cu semilună momentul cheie al războiului pentru independență, după cum n-ar avea atâta importanță apartenența eroului la o zonă sau alta a țării: steagul a fost luat de un român, un cvasi-necunoscut, fie el Ioan, fie a Lucăi. „Afacerea” – ca să folosim limbajul documentelor epocii, la care m-am întors cu acest prilej aniversar – a avut, însă, un ecou formidabil, grupând partizanii unei ipoteze ori ai celeilalte în tabere agresive și hotărâte. De fapt, conflictul luării flamurii verzi îi folosea pe cei doi Grigore drept simpli pioni într-o partidă al cărei „rege” asediat nu era altul decât maiorul (apoi, colonel și general) Candiano Popescu, personaj desprins parcă din galeria eroilor lui Shakespeare. Cumplit ridiculizat de Caragiale (vezi „Conu Leonida față cu reacțiunea” și, mai ales, schița „Boborul”) capul „revoluțiunii” de la Ploiești ar avea, dacă judecăm fără patimă, măcar două justificări capabile să-l scoată de sub acuza de donquijotism. Mai întâi, faptul că militase în numele ideii de republică și, apoi, conjunctura, despre care nimeni nu mai are azi habar: „revoluțiunea” fusese plănuită a izbucni simultan în mai multe județe. Numai că liberalii radicali din Turnu Severin, Craiova, București etc. au „amânat” acțiunea, Candiano rămânând singur-singurel să lupte cu… dinastia Hohenzollern-Sigmaringen. Cariera deputatului și doctorului în drept Candiano-Popescu părea, în 1877, făcută țăndări – moment în care solicită să fie trimis voluntar pe frontul cu turcii, ba, mai mult, cere să i se încredințeze comanda formațiunii care va ataca reduta Grivița. Acum, după 13 decenii, când avem posibilitatea unei priviri mai limpezi și mai detașate, înclinăm a crede în sinceritatea elanului patriotic, fără a neglija procentul de premeditare disperată în miza pe cartea reabilitării față de tron. Sub zidurile Griviței muriseră câteva mii de oșteni ruși, iar Batalionul 2 de vânători, pe care Candiano l-a condus la atac, a pierdut în sângeroasa zi de 30 august 1877, 5 ofițeri (din 9) și 112 soldați (din 550). N-ar fi putut fi vorba, deci, de un discurs, de o plimbare, de o „revoluțiune” ca la Ploiești, ci de o cumplită întâlnire cu moartea. După terminarea ostilităților, Candiano a scris cartea „Războiul neatârnării”, în care, la pag. 24, citim: „Oastea româno-rusă pătrunzând în redută, Grigore Ion, soldat în batalionul 2 Vânători, ajutat de sergentul Stan Gheorghe și caporalul Nica Vasile, zmulg un steag de la vrăjmaș…” Steagul va fi prezentat prințului Carol și împăratului Alexandru, apoi, dus în triumf la București, închinat în fața statuii lui Mihai Viteazul și, în cele din urmă, depus la Arsenal. De aici încolo, începând un adevărat circ electoral. Nu-i rău să ne amintim, la ceas aniversar, isprăvile strămoșilor, cu atât mai mult cu cât suntem în prag de alegeri și prea multe nu s-au schimbat – poate doar undeva, la suprafață. Finalul poveștii celor doi Grigore, în tableta viitoare.