Care este semnificația imnului „Trisaghion” – „Sfinte Dumnezeule”?

În imnul acesta apare afirmată prezența treimică: „Tatăl, izvorul sfințeniei, Sfântul; Fiul, Cel puternic, Cel care biruiește moartea; Sfântul Duh, dătătorul de viață. Suflarea vieții veșnice” (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserică de Răsărit). Fiecărei persoane a Sfintei Treimi i se asociază în imnul trisaghion un atribut specific Ființei dumnezeiești Celei Una: Tatălui ‒ Sfințenia, Fiului ‒ Atotputernicia, Duhului Sfânt ‒Veșnicia.
Sfințenia exprimată în acest imn se adresează comunității: „Trăirea sfințeniei lui Dumnezeu de către făpturi despătimește, în măsura în care ea e trăită… Experiența prezenței lui Dumnezeu a devenit acum foarte accentuată și în comunitatea liturgică, făcându-o să exprime această experiență în cântarea ei entuziastă, asemenea celei a îngerilor și unită cu ea” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă).
În timpul cântării „Sfinte Dumnezeule”, preotul se închină în fața Sfântului Altar, la Proscomidiar și la Scaunul cel de sus (în spatele Sfintei Mese), ce simbolizează tronul slavei Mântuitorului Hristos, iar această mișcare simbolizează rotirea în cerc a heruvimilor în jurul tronului lui Dumnezeu (Ștefanos Anagnostopoulos, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii).
Rugăciunea trisaghionului este rostită de către protos (preotul care „conduce” slujba) în numele întregii adunări liturgice (clerici și credincioși) pentru a fi învredniciți a aduce, împreună cu îngerii, cântarea întreit sfântă: „Dumnezeule cel Sfânt, Care întru sfinți Te odihnești, Cel ce cu glas întreit-sfânt ești lăudat de serafimi și slăvit de heruvimi și de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru neființă întru ființă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta și cu tot harul Tău l-ai împodobit (…);”
Rugăciunea începe cu afirmarea sfințeniei lui Dumnezeu ca argument pentru cântarea întreit sfântă. Dumnezeu se odihnește întru sfinți datorită efortului lor de curățire responsabilă și de statornicire în fața prezenței Lui. Odihnindu-Se întru ei îi face părtași de cea mai proprie însușire a lui, de sfințenie, sălășluindu-Se cu sfințenia Sa în ei astfel încât sufletele lor ajung să „strălucească” de prezența dumnezeiască (Sfântul Isaac Sirul).
Slujirea cu cuvioșie și cântarea trisaghionului împreună cu îngerii presupune sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, adică curățirea de toate păcatele și umplerea de sfințenia dumnezeiască astfel încât Dumnezeu să să odihneascã și întru noi. Dar acest lucru nu este posibil numai cu puterile noastre, de aceea apelăm la bunătatea lui Dumnezeu pe care preotul o invocă la finele rugăciunii: „Însuți Stăpâne, primește și din gurile noastre, ale păcătoșilor, întreit-sfânta cântare și ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta (…)”.
(Sursa: Doxologia.ro)