Care este rolul și rostul pomelnicului?

Despre pomelnic s-a scris extrem de puțin, deși acesta este, în Biserică, un element de cult de maximă importanță. Din acest motiv, în cele ce urmează vom face câteva sublinieri istorico-liturgice și practice privind această temă.
Temeiuri din lumea veche
Mai întâi trebuie observat că pomelnicul creștin are baze istorice mai vechi. În Vechiul Testament, evreii aveau grija întocmirii riguroase a arborelui genealogic. Când într-o familie se năștea un copil băiat, după ce i se dădea nume, era înscris în lista familiei, de la Templu, ca fiind cea mai nouă spiță din neamul său. Primele liste de neamuri evreiești cunoscute sunt consemnate în Sfânta Scriptură în Cartea I Cronici (1, 34; 2, 1-15; 3, 5 și 10-19). Urmând acestei tradiții vechi, Sfântul Evanghelist Matei a scris „cartea neamului lui Iisus” (1, 1-17), iar Sfântul Evanghelist Luca îi urmează pilda (3, 23-38), consemnând „spița neamului Lui”.
La Templul din Ierusalim și în sinagogi, cu prilejul anumitor sărbători se citeau, la momente precise din cadrul cultului mozaic, aceste liste lungi de nume. Era un ritual care lega simbolic generațiile și amintea de datoria „neuitării” celor de demult, un exercițiu anamnetic, care nu avea însă nici o consecință în plan soteriologic.
Pomelnicul în Biserica primară
Creștinismul a preluat și dezvoltat tradiția pomenirii numelor credincioșilor. Mai întâi, Biserica a cultivat înscrierea celor dragi și pomenirea lor, continuă, (de) pe „tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 3). Această stare de rugăciune neîncetată (I Tesaloniceni 5, 17) a unora pentru alții (Iacov 5, 16) caracterizează atmosfera de înaltă trăire duhovnicească din primele comunități creștine.
Din rațiuni practice însă, Biserica a preluat tradiția romană a „dipticelor consulare”, acele tăblițe de fildeș, sidef, argint sau aur care aveau inscripționate chipul împăratului sau al unui consul și data preluării funcției, care se ofereau respectivului demnitar, de către prieteni, în ziua învestirii. Acest tip de diptice s-a utilizat limitat în Biserică doar pentru pomenirea membrilor familiei imperiale sau a unor familii aristocrate. Pentru uzul liturgic general, vechile diptice consulare au fost modificate. În comunitățile creștine ele se confecționau din papirus sau pergament și pe ele se înscriau numele tuturor membrilor comunității. Aveau coperte de lemn sau chiar metal. Aceste liste au devenit primele cărți memoriale („libri memorialis”) ale Bisericii, în care erau înscriși viii („dipthyca vivorum”) și morții („dipthyca mortuorum”). Despre toți aceștia Biserica a păstrat credința fermă că numele lor sunt înscrise în „Cartea Vieții” încă „de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 17, 8), dar nu în sens predestinativ, ci cu referire la atotștiința divină, care cunoaște încă din veșnicie viața omului.
În liste speciale erau înscriși martirii și această formă de recunoștință și evlavie față de jertfa lor pentru Hristos stă la baza întocmirii martirologiilor, documente de maximă importanță prin care se reconstituie momente semnificative din istoria creștinismului. Tot în liste speciale erau înscriși și episcopii răposați ai Bisericii. Astfel s-au pus bazele dipticelui liturgic-canonic al Bisericii, care pe de o parte subliniază continuitatea apostolică, iar pe de altă parte precizează, descrescător, ordinea ierarhică a tronurilor episcopale, rânduială respectată până astăzi.
La început, dipticele erau citite solemn, cu voce tare, la toate Liturghiile. „Testamentum Domini” precizează că, în secolele II-III, diaconul citea pomelnicele cu voce tare, în auzul tuturor, din amvon, în timp ce preotul rostea în fața Altarului rugăciunile Sfintei Liturghii. După secolul al III-lea, datorită mulțimii lor, numele din diptice au început a se pomeni în taină, la momente bine precizate din sfintele slujbe. Dipticele sunt, deci, primele forme de pomelnic, în Biserică.
Fundamentul teologic al pomelnicului
Pomenirea se bazează pe cultul „numelui celui dulce” al lui Iisus Hristos, Care Se dăruiește nouă, spre a noastră mântuire. „Iisus” provine din ebraicul „Iehoșuah”, care s-ar traduce cu „Iehova este mântuire” sau, mai simplu, cu „Mântuitorul”. După ce aramaica a înlocuit vechea ebraică, „Iehoșuah” se comprimă în „Ieshuah” și este receptat în greacă în forma „Iisus”. „Mashiah” – „Mesia” înseamnă „unsul Domnului”. Mântuitorul, ca Împărat, Profet și Mare Arhiereu, este uns și însuși numele Său, „mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9), poartă acest mesaj: „mir revărsat este Numele Tău” (Cântarea Cântărilor 1, 1). Numele Domnului Iisus Hristos are directă legătură cu Persoana Sa. Rostit, Numele Lui Îi reflectă întru totul și Îi actualizează Persoana. Rostit, Numele este chemare, invocare; este o formă de adorare a Domnului. Pe această realitate isihaștii și-au întemeiat tehnica de rugăciune prin repetare, pe respirație, a numelui lui Iisus Hristos. Deasa și evlavioasa repetare unește inima cu mintea rugătorului (coboară mintea în inima lui) și imprimă Preasfântul Nume al Domnului în inima rugătorului, în mintea și în întreaga lui existență.
Nu cu mai puțină dragoste, în rugăciune intensă, la Sfânta Liturghie preotul pomenește numele credincioșilor prezenți în sfântul lăcaș și nu numai. Această cuprindere, prin pomenire, arată puterea comuniunii în și prin rugăciune, a creștinilor întreolaltă, uniți cu sfinții din Biserica Triumfătoare. Din acest motiv este atât de important ca, la Botez, să li se pună copiilor nume creștine. Numele realizează legătura duhovnicească între sfântul respectiv și creștinul purtător al acelui nume și reflectă virtuțile sfântului, care trebuie să se regăsească în viața creștinului.
(Pr. lect. dr. Lucian Petroaia, Ziarul Lumina)