Care este rolul duhovnicului în pastorația părinților și a copiilor?

Părinții – mama și tata – și copiii lor, adică familia creștină: iată grija cea mare pe care preotul și-o asumă, dintotdeauna, din toate punctele de vedere: pastoral, misionar, social, educațional, liturgic și, în special, duhovnicesc. Am optat pentru această „scară” suitoare de lucrări prin care preotul poartă grijă de familiile din enorie, întrucât, prin duhovnicie, preotul devine o prezență atât de firească și necesară lângă mama, tata și copiii lor. Ca duhovnic, preotul este o prezență discretă, dar puternică în conștiințele duhovnicești ale membrilor familiei creștine, care trebuie să fie o „mică biserică”, așa cum cere Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cum reușește duhovnicul să păstorească această realitate vie, familia creștină, astăzi, într-o lume plină de provocări? Scopul materialului de față este de a oferi câteva răspunsuri, nu din cărți, ci desprinse din practica pastorală.
Pentru a putea rămâne aproape de enoriașii săi, preotul va căuta să permanentizeze și să aprofundeze prezența sa duhovnicească în viața părinților și a copiilor. Nu așteaptă ca ei să vină la biserică, ci îi va cerceta el, mai ales acolo unde știe că sunt neajunsuri materiale și lipsă de comunicare, care cauzează o acută criză intrafamilială, manifestată prin neînțelegeri, certuri, violență. În acest context pot apărea două situații: când starea duhovnicească decăzută a părinților afectează grav siguranța fizică și buna evoluție spirituală a copiilor sau când derapajele copiilor dezechilibrează stabilitatea și motivațiile părinților de a-i susține, crește și educa.
În legătură cu prima situație, arăt că în unele familii, de multe ori, sub presiunea unor patimi, părinții își uită vocația maternă și paternă iubitoare. Se scufundă în necredință sau, la antipod, impun credința în forme extreme, bigote. Decretează o serie întreagă de interdicții (unele absurde!) sau practică un laxism moral atotpermisiv, ai cărui sclavi devin ei înșiși prin adicțiile cărora adeseori le cad pradă (alcoolism, droguri, desfrânare). Uneori, ca o altfel de „cădere de-a dreapta”, părinții cer copiilor performanțe înalte, le impun un tip de educație spartană sau le solicită implicarea în munci înrobitoare, pentru că ei „muncesc cel mai mult pentru casa asta!”. Toate contravin legii omeniei, spiritului creștin și accentului de libertate pe care copiii le observă în exemplele de familii „normale” din jurul lor. Astfel apare o nouă categorie, care trebuie păstorită atent și recuperatoriu: „copiii-victime”! Cum poate interveni preotul în aceste situații? Mai întâi el trebuie să cunoască bine contextul, să înțeleagă imaturitatea duhovnicească și starea de inadaptare socială și familială a părinților care generează problema, să vadă frustrările și egoismele care stau la rădăcina situației și să intuiască posibilele urmări mai grave ce s-ar putea petrece, în lipsa unor soluții pastoral-misionare imediate și eficiente. Într-o primă etapă, preotul trebuie să intervină indirect, făcându-și aliați din rude, vecini și prieteni și, mai ales, din copiii acelei familii, de la care va afla multe detalii. În cazuri extreme, va apela la instituții ale statului, care vor interveni autorizat. O strategie comună poate avea sorți de izbândă, chiar și pentru o recuperare parțială.
Bazându-se pe ajutorul lui Dumnezeu, pe autoritatea sa morală în parohie și pe iscusința lui pastorală, preotul se va implica și direct în cazul respectiv. Vor conta mult prezența sa acolo, în miezul problemei, și modul pastoral de abordare a situației, oricât de gravă ar fi aceasta. Multa sfătuire a persoanelor-problemă, apropierea lor de inima preotului, chemarea la trezirea conștiinței și pledoaria pentru reînfrumusețarea vieții folosind exemple concrete de familii armonioase din comunitate, iată câteva posibile metode la care preotul poate apela.
A doua situație schițată mai sus, mai des întâlnită, este atunci când părinții primesc marile încercări ale vieții prin propriii lor copii. Deși familiile le oferă toate condițiile de viață, învățătură și relaționare socială, la un moment dat – aparent inexplicabil – unii dintre copii sau tineri se schimbă radical. Devin contestatari ai autorității părinților, neglijează regulamentele școlare, universitare, publice și nu mai respectă nici o regulă de viață. Ba încalcă totul cu bună știință și cu o satisfacție manifestă! Preotul își dă seama că respectivul tânăr, vulnerabil, va fi curtat de alte rele: țigara, alcoolul, narcoticele, erotismul. Așa începe drumul de la o experiență banală la trauma psihosomatică care poate fi fatală, mai ales dacă tânărul a fost confiscat de un anturaj declasant și imoral! Dacă părinții sunt din familie „bună” ori creștini practicanți, această situație îi va pune la grea încercare; dacă părinții sunt într-o stare avansată de descompunere morală, nu vor înțelege drama copiilor, care sunt de fapt victimele erorilor lor de viață… De ce mulți copii și tineri optează pentru astfel de experiențe „augustiniene”? Răspunsurile sunt multiple: teribilismul vârstei, dorința de a epata, lipsa iubirii din familie, alte frustrări acumulate (moartea unui părinte, îndrăgostiri neîmpărtășite ș.a.).
Situația pastorală cu care se confruntă acum preotul este și mai grea: „copilul/tânărul-victimă” generează „părintele-victimă”, care suferă! Pentru salvarea respectivului copil, preotul se va alia cu părinții, prietenii și colegii celui care trebuie recuperat. Fără grabă, fără a mustra, fără a se arăta supărat de ceva (nici chiar de vreun refuz al dialogului, repetat și violent) preotul va găsi cadrul bun și cele mai potrivite cuvinte pentru a-l sfătui pe tânărul „risipitor”. Îl va cerceta cu multă iubire părintească, compătimitoare și înțelegătoare. „Setul de argumente”, „tematizat”, trebuie bine pregătit, nuanțat, dozat și utilizat. Pentru a fi eficient în sfătuirea sa, preotul trebuie să se informeze bine asupra tuturor tipurilor de adicții de care poate fi cuprins tânărul: să fie și psiholog, și terapeut, și consultant.
Argumentele de mai sus sunt mai mult de natură psiho-pastorală și, în vederea susținerii familiei creștine, vizează etapa recuperării primare a părinților și copiilor. Biserica are, însă, metodele și căile sale, prin care cel căzut (bătrân, matur, tânăr sau copil) este chemat la lumina lui Hristos și salvat în ființa lui. În primul rând preotul, ca părinte duhovnicesc, îi va pomeni stăruitor, la rugăciune, pe părinții și copiii încercați de ispite. La Acatist, la Taina Sfântului Maslu și în special la Proscomidie și la ectenia întreită din cadrul Sfintei Liturghii, preotul trebuie să se roage stăruitor pentru părinți și copii. Împreună-rugători va lua cu sine pe toți creștinii fervenți din parohie, punând astfel în valoare puterea rugăciunii comunitare.
Dar maxima apropiere duhovnicească dintre păstor și păstorit se produce la Taina Spovedaniei, spre care preotul va chema cu tact pe cel ce are trebuință de „sănătate” spirituală. Acolo, sub epitrahil, deodată cu șoapta împreunei-sfătuiri, ca daruri de la Domnul Hristos se revarsă peste duhovnic inspirația unor cuvinte-„medicament”, iar în penitent cresc certitudinea vindecării sufletești și bucuria iertării primite. Nicăieri și niciodată, tata, mama și copilul încercați de necazurile vieții nu pot simți mai evident, mai viu iubirea cea iertătoare a lui Dumnezeu, oferită, prin dezlegare, de către duhovnic! După o astfel de reușită pastorală, preotul cheamă familia respectivă și întreaga comunitate la rugăciune de mulțumire pentru că Dumnezeu i-a ajutat pe toți.
Știm însă că de la identificarea ispitei și până la bucuria eliberării de necaz este o cale atât de lungă! Este chiar calea regăsirii de sine a celui care „pierdut era și s-a aflat, mort era și a înviat”. Este poteca spre Hristos, pe care călăuza – preotul duhovnic – își conduce, cu trudă, dar cu înțelepciune și har, turma cuvântătoare: părinții și copiii lor.
(Pr. Ciprian Bâra, Pr. lect. dr. Lucian Petroaia, sursa: Ziarul Lumina)