Care este legătura dintre Taina Spovedaniei și Taina Împărtășaniei?

Legătura dintre Taina Spovedaniei și Taina Împărtășaniei este foarte profundă, așa după cum există legături foarte profunde între toate Tainele Bisericii. Nu putem vorbi despre Împărtășanie fără a vorbi despre Botez, pentru că Taina Botezului ne integrează în Biserică, unde se săvârșește și unde primim Sfânta Împărtășanie.
Sfânta Împărtășanie, ca lucrare integrată în Sfânta Liturghie, reprezintă modul de manifestare propriu al primei comunități creștine, după modelul căreia s-a format, a viețuit și a lucrat Biserica de-a lungul timpului, din vremea apostolică și până astăzi. Comunitatea primilor creștini se manifesta plenar și își afirma identitatea în Sfânta Liturghie, în ascultarea și trăirea după învățătura apostolilor. Manifestarea publică a primei comunități creștine era legată de Liturghie și de Sfânta Împărtășanie. „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni“ (Fapte, 2, 42).
Primirea Împărtășaniei, considerată hrană a vieții veșnice
Toate Tainele au fost administrate credincioșilor încă din primele veacuri. Prima comunitate de creștini era alcătuită, ca și comunitățile de astăzi, din credincioși supuși păcatului. De aceea, încă din primele comunități creștine s-a săvârșit Taina Spovedaniei spre iertarea păcatelor. Din scrierile Noului Testament aflăm că toate Sfintele Taine au fost săvârșite încă din veacul apostolic. Desigur, nu putem vorbi de un ritual elaborat al Tainelor în acea vreme, precum cel de astăzi, dar oficierea în sine, în forma aceea primară, puțin dezvoltată, apare încă de la începutul creștinismului.
Primirea Împărtășaniei, ca mod propriu de manifestare a creștinilor integrați în comunitățile liturgice, încă de la început, a avut scopuri foarte precise, fiind considerată hrană a vieții veșnice cu care credinciosul trebuia să se obișnuiască de timpuriu. În tradiția răsăriteană, cel ce s-a botezat este împărtășit imediat după Botez, fie el matur sau prunc. Botezul este Taina care ne oferă o nouă viață, viața în Hristos, care are nevoie de o nouă hrană, care este Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La împărtășirea credinciosului, preotul rostește formula specială: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N.) cu Cinstitul și Preasfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci“, arătându-se că aceasta este hrana vieții ce va să vină, cu care credinciosul se deprinde încă de acum. Gustarea din hrana vieții veșnice este una anticipată, dar nu una deplină, lucru arătat și în rugăciunea rostită de preot în taină când pune miridele pe Sfântul Disc în Sfântul Potir. „…Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, pe deplin, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale.“
„Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.“
Primirea Sfintei Împărtășanii ne introduce mai adânc în taina prezenței lui Hristos, ne conferă viața în Hristos și ne întărește în aceasta. Primirea Tainelor este, de fapt, primirea vieții în Hristos, centrarea existenței noastre în Hristos. La Botez, când pruncul este scos din cristelniță, se cântă: „Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați îmbrăcat“, cântare însoțită de ritualul înconjurării mesei pe care se află Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce. În interpretarea Sfântului Simeon al Tesalonicului, această mișcare rituală arată că Mântuitorul Hristos devine centrul existenței noastre, întreaga noastră viață gravitând în jurul lui. Același ritual, cu aceeași semnificație, este întâlnit la Cununie și la Hirotonie.
Dacă avem în vedere aspectele subliniate aici, vedem că Sfânta Împărtășanie este esențială în viața Bisericii și a credincioșilor, în general. Același rol esențial îl are și Pocăința. Este chemare specială făcută de Hristos încă de la începutul activității Sale în lume. „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.“ Chemarea aceasta este asumată personal de fiecare credincios în parte, dar și la nivel comunitar, în interiorul vieții liturgice obștești. Pocăința asumată ca lucrare personală este răspuns la chemarea lui Hristos și îmbracă în viața noastră forme diferite: rugăciuni penitențiale, gesturi de smerenie și părerea de rău pentru faptele săvârșite. Într-o formă mai înaltă și mai profundă întâlnim pocăința asumată personal, în viața celor care se retrag în singurătate, în viața monahală.
Invitația la pocăință este asumată și colectiv, în sensul că rugăciunile și slujbele Bisericii au adesea și pronunțată componenta penitențială. De exemplu, rugăciunea „Doamne și Stăpânul vieții mele…“ sau închinăciunile și metaniile, pe care le săvârșim în cadrul sfintelor slujbe sau fiecare în parte, au conținut și semnificații penitențiale.
(Pr. prof. dr. Viorel Sava, Ziarul Lumina)