Care este definiția păcatului?

Păcatul este descris în Biblie ca încălcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4) și ca răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Deuteronom 9:7; Iosua 1:18). Păcatul își are originile în Lucifer, “steaua strălucitoare, fiul dimineții”, cel mai frumos și mai puternic dintre îngeri. El a dorit să fie mai presus de Dumnezeu și acest lucru a condus la căderea sa din cer și astfel la nașterea păcatului (Isaia 14:12-15). Redenumit Satan, el a introdus păcatul în rasa umană în Gradina Edenului, acolo unde i-a ispitit pe Adam și Eva cu aceeași atracție: “veți fi ca Dumnezeu”. Geneza 3 descrie actul lor de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și a poruncilor Lui. De la acel moment, păcatul s-a transmis din generație în generație la toată omenirea și noi, ca descendenți ai lui Adam, am moștenit păcatul de la el. Romani 5:12 ne spune că prin Adam, păcatul a intrat în lume și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, întrucât “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23).
*
Prin Adam, înclinația inerentă către păcat a trecut asupra întregii rase umane și astfel toți oamenii au devenit păcătoși prin natura lor. Atunci când Adam a păcătuit, ființa lui interioară a fost transformată de păcatul său de răzvrătire, aducând asupra lui moartea spirituală și depravarea morală care aveau să se transmită tuturor celor care s-au născut după el. Oamenii au devenit astfel păcătoși nu pentru că ar fi păcătuit, ci ei au păcătuit pentru că s-au născut cu o natură păcătoasă, s-au născut păcătoși. Această condiție umană este cunoscută sub expresia de “păcat moștenit”. La fel cum noi moștenim anumite caracteristici fizice de la părinții noștri, la fel moștenim naturi pline de păcat de la Adam. Regele David își deplângea natura umană decăzută în Psalmul 51:5 spunând: “Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea.”
*
O altă categorie de păcat este cel cunoscut sub expresia de “păcat imputat”. Expresia “imputat” tradusă din limba greacă este adesea utilizată în definirea unor aspecte financiare și legale și are sensul de a lua ceva ce aparține unei persoane. Înainte ca Legea lui Moiese să fie dată poporului Israel, păcatul nu era imputat oamenilor, deși ei erau totuși păcătoși prin moștenire. După ce a fost dată Legea, păcatele comise prin încălcarea Legii au fost imputate oamenilor (Romani 5:13). Chiar și înainte ca încălcările Legii să fi fost imputate oamenilor, pedeapsa definitorie pentru păcat (moartea) s-a aplicat tuturor (Romani 5:14). Toți oamenii, de la Adam la Moise, au cunoscut moartea, nu în mod necesar ca rezultat al faptelor lor împotriva Legii Mozaice (pe care nu o primiseră), ci mai degrabă ca urmare a naturii lor păcătoase moștenite. După Moise, oamenii au murit atât datorită naturii păcătoase moștenite de la Adam cât și datorită păcatelor imputate rezultate din încălcarea Legii lui Dumnezeu.
*
Dumnezeu a folosit principiul imputării pentru binele oamenilor atunci când a pus păcatele imputate oamenilor în contul Domnului Iisus Hristos, care a plătit pedeapsa pentru toate aceste păcate prin moartea Lui pe cruce. Prin imputarea păcatelor noastre lui Iisus, Dumnezeu L-a tratat pe Iisus ca și cum ar fi fost un păcătos, deși El nu a fost, și a făcut ca El să moară pentru păcatele tuturor celor care vor crede în El. Este important să înțelegem că păcatul a fost imputat lui Hristos, însă că Domnul Hristos nu moștenise păcatul originar al lui Adam. Astfel, Iisus a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre, însă El nu a fost niciodată păcătos. Natura Lui pură și perfectă a rămas neatinsă de păcat. El a fost tratat ca și cum ar fi fost vinovat de toate păcatele comise vreodată de către toți cei care au crezut în El, cu toate că El nu a săvârșit nici unul dintre aceste păcate. În schimb, Dumnezeu a imputat neprihănirea lui Hristos credincioșilor și a pus astfel în contul acestora dreptatea Lui, tot astfel cum păcatele noastre au fost puse în contul Lui (2 Corinteni 5:21).
*
Păcatul personal este acela care este comis în fiecare zi de către fiecare dintre ființele umane. Pentru că toți moștenim natura păcătoasă de la Adam, toți săvârșim păcate individuale, personale – de orice fel, de la minciuni aparent nevinovate până la crimă. Aceia care nu și-au pus credința lor în Domnul Iisus Hristos vor trebui să plătească personal pedeapsa pentru păcatele lor personale, pentru păcatele imputate și pentru cele moștenite. Prin contrast, cei credincioși în jertfa lui Hristos au fost eliberați de pedeapsa eternă a păcatului (iadul și moartea spirituală). Astfel, acum cei credincioși pot alege să săvârșească sau nu păcate personale, pentru că acum au puterea de a se împotrivi ispitelor prin Duhul Sfânt care locuiește în ei, care îi sfințește și care îi convinge de păcate, atunci când ele sunt comise (Romani 8:9-11). Odată ce ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu și Îi cerem iertare pentru ele cu sinceritate, relația noastră de comuniune cu El este restabilită – “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
*
Păcatele moștenite, cele imputate și cele personale – toate au fost purtate de Domnul Iisus Hristos la cruce, astfel încât acum “În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său” (Efeseni 1:7).
(gotquestions.org)