Criza din Italia a făcut sã se discute mai mult ca niciodată despre românii din străinătate. Situația acestora a fost chiar subiectul de dispută între președinte și premier. Toți politicienii, fără excepție, și-au proclamat voința de a-i ajuta pe românii din străinătate. Guvernul a anunțat un pachet de măsuri menit a sprijini românii din străinătate. Se vorbește pe toate drumurile de datoria statului român de a-i proteja pe cetățenii români din străinătate.
Toate declarațiile și intervențiile publice au un numitor comun:
Românii din străinătate sunt identificați ca un tot unitar, pus sub sintagma Comunitate româneascã.
Sunt însă românii din străinătate un tot unitar, nediferențiat?
Nici vorbã.
Să luăm, de exemplu, mult invocata Comunitate româneascã din Italia.
Fie și la o simplã privire, vom sesiza că sub aceastã pălărie se ascund categorii de români diferite ca de la cer la pământ.
Avem astfel în Italia, printre altele:
Români stabiliți înainte de 1989, în cadrul exilului mai mult sau mai puțin voluntar.
Români căsătoriți cu italience sau stabiliți definitiv în Italia, după 1989.
Români plecați la muncã.
Și aceștia, la rândul lor, nu sunt un tot unitar.
Pentru cã:
Sunt români plecați sã muncească la multinaționale. Aceștia au căpătat comportamentul unor cetățeni internaționali.
Sunt români plecați la muncă în Italia cu contracte în regulă încă din țară.
Sunt români care au plecat temporar la muncã. Aceștia stau câtva timp, după care revin în tară.
Sunt români care au plecat în speranța că vor găsi acolo un loc de muncă.
Sunt români care au plecat în Italia ca să trăiască din expediente: șters parbrize, cerșit, căutat prin gunoaie.
Sunt români care au plecat în Italia cu gândul sã comită infracțiuni.
Dacã luăm în considerare aceastã diferențiere, vom vedea că și raporturile cu autoritățile noastre sunt diferite.
Cei stabiliți în Italia n-au nevoie de nici o relație.
Cei plecați temporar au nevoie de un altfel de raport cu autoritățile noastre decât cei plecați cu gândul să comită infracțiuni.
Diferențieri serioase sunt și în ce privește nivelul de trai, de educație și de informare din țară.
E limpede cã românii care au un nivel de trai bun în România nu vor ridica probleme în Italia. În același timp, acești români, având conștiința că se pot întoarce oricând în tară, sunt și cei mai demni față de autoritățile italiene.
Românii mânați de sărăcie în Italia sunt la mâna patronilor și a autorităților.
De cele mai multe ori, ei se privează de minimul confort pentru a putea strânge bani într-un timp scurt și a-i trimite în țară. Aceștia sunt cei mai vulnerabili la tentația infracționalității.
În aceste condiții, înainte de a lua măsuri pentru protejarea românilor din străinătate, autoritățile noastre ar trebui sã aibă o imagine a complexității a ceea ce numim Comunitatea românească.
