Când polizeifeldwebel-ul (plutonierul de poliție) Moczarski punea, ca urmare a “onoratului ordin din 22 mai, nr. 951…în modul cel mai devotat în fața onoratei conduceri” a Primăriei Suceava, lista cu “situația încheiată a cârciumilor și hanurilor existente” în urbe la data de 8 iunie 1871, aceasta cuprindea nu mai puțin de 76 de “locante”. Răspândite pe toată suprafața orașului, din piețele și de pe străzile principale, până pe ulițele lăturalnice sau pe cele ale mahalalelor mărginașe, cârciumile și hanurile Sucevei configurează o veritabilă hartă a economiei locale. În anul 1871, în care primarului Josef Kreuz i-a succedat în funcție noul ales al urbei, Ferdinand Strak, orașul (când întregul district al Sucevei – potrivit datelor recensământului din 31 decembrie 1869, atunci când Bucovina a înregistrat un număr total de 511.964 de locuitori în cele 7 orașe, 8 târguri și 334 de sate – număra 69.023 de suflete) avea, după ce se confruntase cu epidemia de holeră care a lovit Bucovina cu câțiva ani în urmă (1866), sub 10.000 de locuitori.
– “Suceava să fie în rândul celorlalte orașe din monarhie sub aspect edilitar”
Încă înainte de a dispune de un regulament de sistematizare urbană (primul regulament de sistematizare a orașelor din Bucovina a fost elaborat în anul 1874), Suceava, care până la marile incendii din anii 1848 -1852-1854 (cel din urmă distrugând aproape o treime din perimetrul central al orașului) avea un profil de construcție în care predominau casele-parter (în majoritate construite din lemn, tencuite cu lut și formate, de regulă, dintr-o singură încăpere), a început să se transforme. Ca urmare a incendiilor și a cerinței autorităților locale ca “Suceava să fie în rândul celorlalte orașe din monarhie sub aspect edilitar”, nu s-a mai admis în zona centrală decât ridicarea unor construcții din cărămidă și piatră, iar “inginerul ținutal”, din cadrul “Oficiului de construcții” de la Cernăuți, aviza și elabora planurile de clădiri și devizele de materiale. Din anul 1857 s-a instituit și o comisie locală provincială, care verifica anual casele din oraș în privința aspectului constructiv și al potențialului pericol de incendiu (de remarcat faptul că Suceava dispunea de o formă de organizare a pompierilor și de un regulament de stingere a incendiilor încă din anul 1838). Cadastrul anului 1856 înregistra un număr de 1046 de case, din care numai 602 erau construite din piatră, dar, în anii care au urmat, numărul acestora a crescut simțitor. În zona centrală a orașului nici nu se mai aprobau lucrări de construcție sub valoarea de 100 de florini (pentru comparație, o casă spre periferie era evaluată, în anii de care vorbim, la 10 – 15 florini, iar una la marginea extremă a orașului ajungea la 2 – 4 florini).
– De la crâșmele cu o singură încăpere, în care proprietarul era și cârciumar, la marile hanuri cu cârciumă și ospătărie, cu arendași și cu cârciumari și hangii tocmiți cu plată
Așa că, potrivit listei întocmite de devotatul slujbaș Moczarski, zona centrală era împânzită de hanuri și cârciumi, care, dacă ținem cont de prețul terenului (în perimetrul central un loc de casă costa – conform datelor existente din anul 1873 – cca. 200 de florini) și al imobilului (în funcție de materialele de construcție și de numărul de încăperi), reprezentau valori serioase. Moczarski, care caligrafiază scrupulos numele și prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, denumirea uliței și a cartierului, numele și prenumele hangiului sau al arendașului, descrierea localului de cârciumă și a “volumului în care meseria se practică”, precum și cât se plătește anual ca arendă, nu a consemnat, din păcate, și denumirile, cu siguranță pitorești, ale acestor localuri. Doar două dintre ele apar nominalizate (la pozițiile 19 și 30 din această listă), “Hotel de Bukovina” și “Shankhaus ” (Cârciuma “La cornul de cerb”), prima situată pe Strada Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Ulița Crucii, dar alte documente, inclusiv presa vremii, pomenesc, numai în piața principală a orașului, numele câtorva localuri cu renume: “La Cerbul de Aur”, “La Trei Coroane”, “La Șapte draci”, “Craiul Negru”, “Hanul Langer” și “Hotelul Moldavia”, sau, în latura nordică a pieței, “La Para de Aur”. Aparținând germanilor, armenilor și evreilor, mai puțin românilor (din cele 76 de locante enumerate doar câteva aveau proprietari cu nume românesc), cârciumile, de la cele mici și modeste (în care proprietarul era și cârciumar), care dispuneau doar de o singură încăpere (precum cea a lui Gittel Strohminger de pe Ulița Mică a orașului, cea a lui Kalman Hausfater din Ulița Țigănească sau cea a lui David Kohn de pe Ulița Găină), la cele care aveau și câte-o pivniță (a lui Freide Lauber, de pe Strada Imperială) sau câte-o “cameră laterală” (ca cea arendată, pe Strada Imperială, de Eising Klinghofer de la moștenitorii lui Leiser Rozenfeld), ori care erau prevăzute și cu câte-o “cameră de locuit” (Cipra Weinbach din Ulița Burdujenilor, sau Kalman Rozenhek și Ester Wagner, care aveau câte-o crâșmă în Piața de Alimente), la localurile pe care proprietarii le-au „arendat pe bani buni” (Chaja Hausirer și-a arendat cârciuma din Ulița Mare, cu pivniță, bucătărie și cameră de locuit, lui Berel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat lui Feibisch Korner, care-l avea cârciumar pe Feibisch Feinewitz, crâșma din Piața de Alimente), sau în care aveau “cârciumari salariați” sau “procentuali“ (Iakob Gewolb ținea în Strada Transilvaniei, cu cârcimar plătit, o cârciumă “cu pivniță, grajd și șopron deschis, cu cameră de locuit și două camere de hotel”) și până la hanurile, mai mici (ca cel cu cârciumă și ospătărie al lui Henrich Brulikovski din Ulița Capri, cu “o cameră de cârciumă, 2 odăi de han, o pivniță, un grajd și un șopron”, sau cel pe care urmașii lui Andrei Romașcan l-au dat în arendă lui Mendel Eisenberg, care, cu cârciumarul plătit Sussel Schoechter, exploata imobilul cu “două camere de cârciumă, 4 odăi de han, grajd și șopron”), sau mai mari și impunătoare (ca cel al lui Hersch Langer din Strada Transilvaniei, cu “cameră de cârciumă, sală de biliard, 12 odăi de han, 3 camere de locuit, grajd pentru 24 de cai, un șopron pentru trăsuri închis și unul deschis și mai multe pivnițe”, sau cel de pe aceeași stradă, al lui Berel Perker, unde era cârciumar procentual Ienkel Leib Schwerdberg, iar hangiu Emanuel Finkler, han cu “o cameră de cârciumă și cafenea la parter, cu grajd și șopron deschis și 7 camere la etaj”) aduceau cu siguranță profit. Profit care s-a reflectat și edilitar în următoarea etapă de dezvoltare a orașului.
Tiberiu COSOVAN / coso@monitorulsv.ro
Cârciumi și hanuri cu pivnițe din piatră
Multe din cârciumile și hanurile Sucevei, îndeosebi cele din zona centrală, din vechea vatră a târgului, erau construite pe vechile pivnițe boltite, care alcătuiau împreună cea mai întinsă rețea de pivnițe de piatră din Moldova, un adevărat oraș subteran, care s-a configurat în sec. XVI-XVII, când Suceava a cunoscut o intensă activitate comercială ce a adus prosperitate economică și a stimulat construcțiile zidite. La puțin timp după numirea sa ca guvernator militar al Bucovinei, generalul austriac Karl von Enzenberg a dispus, în anul 1779, efectuarea unui recensământ al populației pentru a stabili numărul exact al locuitorilor impozabili, consemnând, într-un memoriu adresat Curții de la Viena, faptul că orașul Suceava dispunea de “vreo sută din cele mai prețioase pivnițe boltite”. Imobilele construite după marile incendii din anii 1848, 1853 și 1854 au păstrat și au înglobat această structură subterană de beciuri boltite care și-au prelungit astfel utilitatea. Spre exemplu, vechiul “Otel Moldavia” din preajma Curții Domnești, Hanul “La Trei Coroane” sau Hanul Capri („Otelul” Langer, imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planșee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parțial o pivniță medievală cu boltă) dispuneau de pivnițe cu câte două travee boltite semicilindric.
O parte din pivnițe s-au prăbușit din cauza infiltrațiilor de apă
O parte din aceste pivnițe, neîngrijite și supuse infiltrațiilor de apă, au devenit impracticabile și s-au soldat în final cu prăbușirea bolților, așa cum s-a întâmplat în anul 1977 în fața Bisericii Sf. Dumitru. Altele au rezistat și au putut funcționa datorită sistemului de răsuflători practicate în grosimea zidurilor, care asigura ventilația păstrând interiorul uscat, până la începutul anilor ’80. Cel puțin una din încăperile boltite de suprafață de la una din pivnițele Hotelului Langer (imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planșee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parțial o pivniță medievală cu boltă semicilindrică, pe două nivele, cu o adâncime de 23 m față de nivelul de călcare), unde a funcționat unitatea centrală “Aprozar”, a fost folosită până la demolarea clădirii (1982) ca depozit de marfă.
