Cărarea Împărăției

1.“Căci pofta cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, și nici nu poate” (Romani VIII, 7).
Așa vine că fiecare duce un ateu, necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta și pînă la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfînt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viața întreagă.
Firea trupului fiind surdă, oarbă și mută, nu te poți înțelege cu el decît prin osteneală și foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătății. Acestea îl îmblînzesc, încît nu se mai ține vrăjmaș lui Dumnezeu. Rugăciunea și postul scot dracii poftei și a mîniei din trup. Foamea îmblînzește fiarele. (Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995)
2. Bucuria neînfrînată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovnicești, te poate face să uiți că încă n-ai ieșit cu totul din împărăția ispitelor. Sufletul însă care se mîntuiește este acela care nu mai trăiește pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbăvit de sine și petrece ca un dus din lumea aceasta. Viața și dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, care-L face să uite de sine, iar cînd revine, se urăște pe sine.
3. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare, decît dorul celui mai sfînt om după Dumnezeu.
4. Cînd dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispășirea. Ispășirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înțelepțire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ține între faptă și răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptății, ca de o lege milostivă, prin care ne curățim de petele faptelor rele. În vremea ispășirii cînd vin asupra noastră strîmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblînd cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înțelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deși El ar fi vrut.
5. E de știut că pentru a scoate un gînd rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvîntul bun, ca s-o izbăvești din robia gîndului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă.
6. Cînd auzi pe cineva făcîndu-te tobă de ocări și blestem, nu te pripi cu mintea și nu sări cu gura, răspunzîndu-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăști, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăște omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască și să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.
7. Încercările nu-s pedeapsă, ci școală, lumină pentru minte și milă de la Dumnezeu. Că le simțim ca suferințe? De nu le-am simți ca atare, n-am învăța nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, așa durerea e dascălul înțelepciuni; iar din odihnă, pînă acuma n-a ieșit ceva de folos.
8. Nouă toate necazurile ne vin de la greșeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie și spală cu ele vinovățiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedește părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun și atotînțelept, ne poartă de grijă și ne spală, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom înțelege pe urmă. Căci: “Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El așteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăința de bunăvoie sau nu; învățăm din necazurile altora sau așteptăm să ne spargem și noi capul de ele, ca și ei?
Dumnezeu vrea să ajute pe toți, dar nu toți primesc purtarea Sa de grijă. Așa se face că sînt și oameni păcătoși care n-au necazuri. Pe aceștia i-a lepădat Dumnezeu.
9. Nu fericiți pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscîndu-i Dumnezeu că n-au minte să-i înțeleagă căile, nu le rînduiește o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osîndă în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar și cînd osîndește la iad tot milostiv se dovedește și ca un mai-nainte știutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mîndria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mîndria și slava deșartă a vieții acesteia, decît smerenia și supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minții lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare și mai pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorîrea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sînt mai mici decît acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înțelegere pentru mulțimea neputințe lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, și vor merge la osînda cea mai mare, ca ucigași de sine. “Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit și nepocăindu-se, n-a pătimit nimic pînă la moarte, socotește că judecata lui va fi fără milă acolo” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). (Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca)