“Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit și nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socotește că judecata lui va fi fără milă acolo” (Sf. Marcu Ascetul)
1. Nu fericiți pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-i înțeleagă căile, nu le rânduiește o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osândă în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar și când osândește la iad tot milostiv se dovedește și ca un mai-nainte știutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mîndria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria și slava deșartă a vieții acesteia, decât smerenia și supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minții lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare și mai pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înțelegere pentru mulțimea neputințe lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, și vor merge la osânda cea mai mare, ca ucigași de sine. “Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit și nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socotește că judecata lui va fi fără milă acolo” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I).
2. “Căci pofta cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, și nici nu poate” (Romani VIII, 7). Așa vine că fiecare duce un ateu, necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta și până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viața întreagă. Firea trupului fiind surdă, oarbă și mută, nu te poți înțelege cu el decât prin osteneală și foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătății. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ține vrăjmaș lui Dumnezeu. Rugăciunea și postul scot dracii poftei și a mâniei din trup. Foamea îmblânzește fiarele. (Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995)
3. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovnicești, te poate face să uiți că încă n-ai ieșit cu totul din împărăția ispitelor. Sufletul însă care se mântuiește este acela care nu mai trăiește pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbăvit de sine și petrece ca un dus din lumea aceasta. Viața și dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, care-L face să uite de sine, iar când revine, se urăște pe sine.
4. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare, decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.
5. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispășirea. Ispășirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înțelepțire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ține între faptă și răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptății, ca de o lege milostivă, prin care ne curățim de petele faptelor rele. În vremea ispășirii când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înțelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deși El ar fi vrut.
6. E de știut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbăvești din robia gândului străin. Când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări și blestem, nu te pripi cu mintea și nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăști, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăște omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască și să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.
7. Încercările nu-s pedeapsă, ci școală, lumină pentru minte și milă de la Dumnezeu. Că le simțim ca suferințe? De nu le-am simți ca atare, n-am învăța nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, așa durerea e dascălul înțelepciuni; iar din odihnă, până acuma n-a ieșit ceva de folos.
8. Nouă toate necazurile ne vin de la greșeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie și spală cu ele vinovățiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedește părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun și atotînțelept, ne poartă de grijă și ne spală, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom înțelege pe urmă. Căci: “Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El așteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăința de bunăvoie sau nu; învățăm din necazurile altora sau așteptăm să ne spargem și noi capul de ele, ca și ei? Dumnezeu vrea să ajute pe toți, dar nu toți primesc purtarea Sa de grijă. Așa se face că sunt și oameni păcătoși care n-au necazuri. Pe aceștia i-a lepădat Dumnezeu. (Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca)
