CARAGIALE!

După circul parlamentar în care l-am auzit pe Văcăroiu, precum Trahanache, rostind „aveți puțină răbdare!”, pe cei din balconul elitei gesticulând și vociferând ca Birlic în „Telegrame”, pe oștenii lui Vădim ripostând taman ca-n scena adunării electorale din „O scrisoare pierdută” și pe Băsescu stâlcind dezinvolt cuvinte cu înțeles nepătruns („percepte” în loc de precepte) – amintiți-vă cum s-a pocit denumirea țigărilor, într-o schiță a Conului Iancu – mi-am zis că, evident, românii și România încă n-au izbutit ieșirea din Caragiale. Așa cum ne-a zugrăvit genialul comediograf în secolul trecut, în esență, tot așa am rămas! Motiv pentru care caut alt registru, altă „cheie” spre a continua, evitând eșuarea în ridicolul și derizoriul către care ne-ar conduce și episodul parlamentar, și diletantismul „raportului” Tismăneanu, croit nu pe înfierarea trecutului, ci pe răfuiala cu prezentul. Cât despre necesitatea gestului în sine („condamnarea comunismului”): îmi amintesc de vremea când eram vânător și aveam un coleg ce nu izbutea și pace să nimerească mistrețul. Se emoționa, se înfricoșa, se pierdea cu firea, și, ades, nici n-apuca să sloboadă focul. Dar când animalul era doborât (evident, de alții) se apropia în fugă, victorios și țanțoș, spre a-și descărca arma în porcul de mult răpus. Așa face și dl. Băsescu, trăgând un șut demagogic într-un cadavru cât se poate de… răposat. Orice om cu scaun la cap se-ntreabă de ce n-au mârâit a condamnare nici Băsescu, nici Tismăneanu, pe vremea orânduirii incriminate. Iar cei ce cunosc activitatea „științifică” a lui Tismăneanu înainte de ’89, își fac cruce: de susținerea teoretică a comunismului românesc (de fapt, a ceaușismului; comunismul e-o ficțiune) s-a învrednicit sârguincios tocmai… Tismăneanu! Și iată că din pricina caragealismului ce minează întregul demers, așezând în planul I chestiuni de adecvare, limbaj, legitimitate și credibilitate, sunt trimise în planul secund al interesului general exact realitățile ce urmau a fi revelate și condamnate… Am în față cartea vasluianului Vasile Calestru, intitulată „Martiraj în Bărăgan”. Mizează pe fapte, acte, date, tabele, mărturii, imagini – și este, în ansamblu, mai convingătoare întru condamnarea comunismului decât șapte rapoarte Tismăneanu. De ce? Fiindcă-i scrisă cu bună credință, fără mânie proletară întoarsă pe dos, fără ținte politice actuale, și, mai ales, probând adevărată ținută științifică. La un amator! Condamnarea nu reiese din imprecații și acuze vehemente, ci din însăși mersul narațiunii, împănată cu reproduceri ale unor documente atât de grăitoare, încât n-au nevoie (și nici n-ar suporta) redundanța comentariului de lip „J’accuse!” Închipuiți-vă tabloul: sute și sute de familii ale unor gospodari din Banat, „dislocate” în imensitatea Bărăganului, ajunse în fața unui par numerotat ce semnifica… noua lor casă! Bordeie și colibe (inclusiv biserica era o înjghebare din chirpici și stuf): peisaj de-a dreptul neanderthalian! Care era vina acestor oameni? Nici una – în afară de faptul că-și aveau satele și gospodăriile… prea apropiate de granița „călăului” Tito. După care, Bărăganul a fost populat și cu alte „persoane suspecte” – printre ele, soția mareșalului Antonescu, scriitorii Paul Goma, Adrian Marino, Nicolae Balotă, gazetarul Ghiță Popp, dar și doi membri ai actualei Comisii Tismăneanu: Al. Zub și Ticu Dumitrescu. Ei, da, au dreptul, au și datoria să condamne dejismul abuziv și inuman. Est modus in rebus.