Caragiale – spion!

Constat că lumea începe să ia de bună basna cu asasinarea lui Eminescu. Citind și răscitind sumedenia de articole dedicate oribilei asasinări a poetului nepereche, intri la idei și suspicionezi întreaga alcătuire a istoriei literaturii române. Numai Eminescu să fi fost ucis? Aș! Dacă ținem seama și de celelalte asasinate scriitoricești denunțate de vajnicii detectivi amatori, începe să se rotunjească tot mai amenințătoare imaginea unei nații ce-și hăcuiește cu voluptate scriitorii! Luat de val, am încercat să demonstrez, folosind cam aceeași baterie de „argumente” în virtutea cărora Maiorescu este declarat mizerabil asasin, că și lui Ion Creangă i s-au scurtat mișelește zilele (era spion rus: ascuns la Golia, aduna pe șest nume din pomelnice, spre a le oferi negustorilor de suflete moarte din Penza și Nijni Novgorod).
Anunțam, în finalul acelei tablete, că am suspiciuni rezonabile privind și asasinarea lui Caragiale. Ei bine, m-am documentat cum se cuvine și am ajuns la concluzia că, până acum, românii au purtat ochelari de cal și n-au știu să vadă infamele lucrături asasine cărora le-a căzut victimă floarea literaturii române, începând chiar de la borna zero – ciobanul din „Miorița”. Utilizând reputatele procedee deductive marca Poirot și căutând cu fervoare adevărul biografic ascuns sub mantaua intereselor haine, am avut teribile revelații. Prima: Caragiale a fost neîndoielnic asasinat. La Berlin – de asta a și fost scos din țară. Era și de așteptat: prea multe fire îl leagă, și biografic, și ideatic, de Eminescu, de unde și tragicul destin comun: amândoi sufleori în trupa Pascaly, amândoi revizori școlari în Moldova, amândoi citesc la „Junimea”, amândoi condamnă „pătura superpusă”, amândoi tutelați de Maiorescu, amândoi în grațiile Veronicăi, amândoi scriu la „Timpul”, amândoi oameni de teatru, amândoi știu nemțește (Caragiale, așa și-așa) și, pour la bonne bouche, amândoi deranjează din ce în ce mai mult însăși temelia statului burghezo-moșieresc. În cazul dramaturgului, totul culminând cu broșura explozivă „1907 din primăvară până-n toamnă”, semnată cu schepsis „un patriot”. Afrontul trebuia pedepsit, cu atât mai mult cu cât avertismentele oficiale anterioare au rămas fără rezultat (Caragiale a fost refuzat brutal la Premiul Academiei în 1891 cu motivația „tendință antinațională” – nu-i destul de clar?).
Chestiunea devine și mai complicată din momentul în care avem revelația că autorul „Năpastei” a fost, neîndoielnic, spion german. Nu întâmplător semna, în „Constituționalul”, cu pseudonimul Hans. De ce Hans și nu Florea, Mitică, Nastratin, Tarzan, John, Ivan, Titircă? Fiindcă litera H de la acest Hans comunica cifrat agenturii adresa viitoare a lui Caragiale la Berlin: Hohenzollerndamm 12. Și Călinescu a observat comportamentul tipic spionului balcanic atunci când nota „Caragiale stă în parc, ori pe peronul gării, pe unde trece lumea, după cum în general îi place să stea la cafenea, să privească pe indivizi, să le scruteze fizionomiile și gesturile”. Se poate mai limpede? Comportament de spion sadea! Iar peregrinările brambura prin Europa nu puteau avea alt scop decât tainice întâlniri de breaslă ale spionului profesionist. Altfel, ce să caute românul (de fapt, albanez idriot – originea destul de încețoșată putând ascunde un suspect transfer de identitate) la Travemunde, Lubek, Hamburg, Weimar, Dresda, Budapesta (atenție mărită: Budapesta!), Rothenburg, Salzburg, Goslar, Friederichrode, Viena? Evident, întâlniri conspirative.
Și astfel Caragiale devenea de două ori mai deranjant: odată prin acuzele insuportabile aduse sistemului social-politic al vremii și a doua oară prin apartenența la agentura de spionaj nemțească. Firește, ca și Eminescu, trebuia grabnic asasinat. În cazul poetului, s-a recurs la „varianta lungă” (otrăvirea cu mercur ascunsă sub paravanul tratamentului din epocă); dramaturgul a fost doborât „mai scurt”, ca-ntr-o replică de teatru. Procedeul devine foarte clar dacă priviți cunoscuta fotografie berlineză cu scriitorul sprijinit în umbrelă.
Cum mereu am fost protocronici, se pare că tot noi, românii, am inventat și umbrela bulgărească. Cortina!