CARAGIALE DUPĂ CARAGIALE

Cititorii poate își mai amintesc tableta în care trimeteam scandalul din Parlament la izvoarele sale, adică, în Caragiale. Observațiile lui Conu’ Iancu alcătuiesc un inventar complet al slăbiciunilor (eufemism!) românilor, valabil ieri, azi și-n vecii vecilor – de la implorarea „Aveți puțină / puțintică răbdare”, în care s-au întâlnit pe aceeași lungime de undă Trahanache și Văcăroiu, la ricanările lui Cațavencu, care nu se teme de întreruperi, dar cere să nu fie întrerupt, de la Ipingescu din „O noapte furtunoasă”, la Nae din „Situațiunea” și la perorația curajosului proto-european Farfuridi, inventator al anonimelor semnate, totul se regăsea, la altă scară, dar în aceeași „cheie” și-n aceeași încrengătură de regn caracterologic. Iar ultimele evenimente ce excită excesiv viața politică dâmbovițeană, tot din Caragiale se trag!
Să le luăm pe rând.
1- Tăriceanu a (sau ar fi) trimis un mesaj lui Băsescu. În regulă, nimic deosebit.
2 – Udrea zice că l-a citit. Pentru a da unui document destinația cuvenită este, desigur, necesar să știi ce conține. La fel de necesar ar fi, pe mai departe, să-ți ții gura – măcar pentru a justifica sporul de confidențialitate încasat la Cotroceni.
3 – Băsescu o ia pe cârlândâr; c-a fost, că nu mai știe, că o să caute. Răspuns inabil: dac-a fost, se cuveneau luate măsuri chiar atunci când l-a citit. Dacă n-a fost, de ce spune c-a fost.
4 -Tăriceanu acuză plastografierea. De ce, dacă încă nu știe nici el nimic despre cuprinsul biletului? Poate se-ntâmplă ca-n, „Infamie”, când intervenția bănuit favorabilă („Contez pe amiciția dumitale că ai să-l tratezi ca pe mine însumi pe amicul meu, pe bunul meu amic”) s-a arătat a fi complet pe dos: „Ia seama, nu-i acorda nici un crezământ. E un măgar și jumătate.” Ce-ar fi dacă, la ipotetica publicare a bilețelului „arhivat” (!?) vom constata că primul ministru i-a dezvăluit președintelui adevăratul chip al lui Patriciu: „un măgar si jumătate”? Mai rămâne cineva în culpă în afară de omniprezenta doamnă Udrea („Poftită, nepoftită, ea trebuie să se afle la toate…” – portretizează Caragiale în schița „Moftangioaca”)? Iar plastografia acuzată de Tăriceanu, care nici n-a văzut textul, se așază de la sine în preajma explicației lui Trahanache („închipuiește-ți plastografie! Imitează slova băiatul… să juri, nu alta!”) numai că din pricini diferite: respectabilul, din credulitate senilă, iar onorabilul, dintr-un instinct de conservare virusat de morbul fățărniciei balcanice. Dacă urmăm sugestiile din „O scrisoare pierdută”, bilețelul n-o să-l vadă niciodată „opiniunea publică”. Cum se știe, Cațavencu i-a furat scrisorica Cetățeanului turmentat, care, la rându-i, fură pălăria (cu epistolă cu tot) lui Cațavencu. Coana Joițica, teribila inamică a falsificatorilor de epistole amoroase („Plastografii dovediți nu mai au scăpare!”) distruge bilețelul – nu de alta, da-l află Dandanache, și, când îi vine bine, pac la „Resboiul”! S-a publicat, în acel „județ de munte”, misiva lui Tipătescu? Nu. Au citit-o doar Cațavencu și Trahanache atunci, Udrea și Băsescu acum. Atât a fost, atât rămâne. Rog rețineți pronosticul meu: nu vom citi, în decursul acestui secol, buclucașul bilet ! Recenta scrisoriadă, mizeră și-n cuget, și-n simțiri, dezvăluie și câte parale se pot da pe amicițiile politice („Știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi pot permite a mă îndoi…”), azvârlită la coș imediat ce interesele lumești o cer! Toate-s d-ale lui Caragiale, inclusiv logica. Iată declarația lui Boc: „Nu am nici un motiv să mă îndoiesc că Doamna Udrea nu spune adevărul”. Două negații dau o afirmație, așa că fraza se citește „Doamna Udrea NU spune adevărul”. Alt prilej de vorbe și de ipoteze. C-așa e lumea, o comedie. Unii pe scenă, alții, în sală.