Caragiale, Arghezi și Bogza – într-un singur condei (II)

Dinescu înseamnă Caragiale, Arghezi și Bogza într-un singur condei. În pamfletele sale (căci Dinescu scrie în ziar doar pamflete, tabletele lipsind cu desăvârșire) e prezentă zeflemeaua lui Caragiale, ingeniozitatea lingvistică a lui Arghezi și magia de a preface tot ce întâlnește în poezie, proprie lui Bogza.
Bunăoară, la alegerile din 1992, senatorul liberal Radu Câmpeanu are ideea (năstrușnică și ușor iresponsabilă) de a-i propune regelui Mihai să candideze la funcția de președinte. Cum transcrie Dinescu această știre de primă pagină, în graiul său inimitabil?
Mai întâi, el face una din asocierile marcă proprie, constatând gravitatea faptei comise de liberali, care „și-au propus să deturneze nu un avion, ci un rege”. Doar că, în ochii comisarului Dinescu, lucrătura e prea neghioabă pentru a nu părea suspectă, gândită îndelung la o partidă de șah între Câmpeanu și președintele Iliescu. Numai așa se putea naște „ideea că regele poate fi folosit, la o adică, pe post de pion”.
La fel ca Arghezi, Dinescu n-are nici o reținere în a pamfleta biserica și pe reprezentanții acesteia, persoane sau instituții, printre care se poate afla și o bancă a religiilor, falimentată prin contribuția directă a președintelui ei, scriitorul ceaușist Dinu Săraru, „violator de idei minore și teme bâlbâite”.
Exuberanța lui Dinescu rupe toate zăgazurile. El este un pescar, șezând aparent pasiv pe mal și tresărind de bucurie, când în undițele sale se prind pești, inaccesibili la o primă estimare. Iar întâiul gest pe care-l face pescarul norocos e să-și pupe captura pe bot.
Da, Dinescu își iubește sincer personajele, privindu-le deseori cu înțelegere părintească, întotdeauna sigur că poznele lor se vor repeta cu proxima ocazie. Pamfletarul își iubește personajele sincer, și cu atât mai mult le iubește, cu cât sunt ele mai nevolnice și mai predispuse la gafe antologice.
În asta constă principala calitate pe care el o are-n plus față de tridentul de maeștri Caragiale – Arghezi – Bogza. Indignarea îi lipsește lui Dinescu, de aceea ar fi imposibil ca vreunul dintre cei pamfletați să-i intenteze proces în justiție, pentru infracțiunile de insultă și calomnie, fără riscul de a deveni, o dată în plus, penibili.
Textele lui Dinescu sunt satirice, în opinia lui Alex Ștefănescu, numai că nu Dinescu își satirizează personajele, ci ele însele se autosatirizează, ca un efect al unei combustii interioare de nestăpânit. Rolul lui Dinescu e doar să observe satira, s-o consemneze pre limba lui unică, pentru a o da ulterior în vileag, spre bucuria norodului din bâlci.
Bunăoară, nu Dinescu îi caricaturizează pe foștii mari sportivi Ilie Năstase, Nadia Comăneci ori Nicolae Dobrin, ci ei înșiși se autocaricaturizează, atunci când se lasă racolați de partidul de guvernământ, PDSR, pentru a-l servi în campania electorală. Și cât de puține are în comun acest sport electoral cu nobilul spirit olimpic!
Iar dacă cei trei amintiți anterior se pot lăuda cu performanțe sportive demne de pus în ramă, pentru a ține pasul cu ei și cel care a pus un umăr la racolarea lor – premierul Nicolae Văcăroiu – e un atlet formidabil: „campionul mondial la o sută de metri sprijinit de garduri” , grație înclinației sale recunoscute pentru clondir.
Față de alți pamfletari, simpatiile politice ale lui Dinescu – în caz că acestea există – sunt imposibil de dibuit. Iar același lucru se poate spune și despre antipatii.
El nu este pro-Iliescu, dar nici anti-Iliescu. Nu-i nici de partea Puterii, dar nici a Opoziței. Nici republican, dar nici monarhist. El e doar un bun barometru care măsoară, cu extraordinară precizie, presiunea estetică și nivelul bunului simț din fiecare fenomen meteo public.