Este adevărat că popularitatea pamfletarului e susținută de personalitatea sa ca disident anticeaușist, merit pentru care Dinescu este unul dintre cei mai mediatizați români de după 1990. Dar, în același timp, la fel de adevărat e că, dacă popularitatea lui n-ar fi fost dublată de valoarea deosebită a scrierilor proprii gazetărești, reculul ar fi avut tot timpul să se declanșeze.
Subiectele publicisticii lui Dinescu sunt „de eveniment”, toate având legătură cu ultimele noutăți de pe scena publică, în special de pe cea „politică”. Exagerând puțin, am putea spune că, dacă în interval de-o săptămâna, în viața României nu s-ar întâmpla nimic scandalos, nimic neobișnuit, scriitorul ar rămâne fără subiecte.
„Rafale de frumusețe literară” își intitulează Alex Ștefănescu paginile dedicate lui Mircea Dinescu, în Istoria literaturii române contemporane , subliniind că pamfletele sale „intră așadar într-un raport de continuitate cu poezia”. Referindu-se la versurile lui Dinescu, pătrunse de „dezgustul dus până la forme paroxistice, swiftiene”, Ștefănescu le echivalează, „ca esență literară”, cu pamfletele aceluiași autor.
Înainte de Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu depistase aceeași sorginte poetică, semnalând – în volumul Proprietarul de poduri – câteva bune eșantioane de „pamflet liric”, atenționându-l, însă, pe poet asupra pericolului de a „aluneca în stilul gazetăresc superficial ce pândește totdeauna această poezie”.
E o certitudine că Dinescu a știut să se păzească de pericolul semnalat de Manolescu. Harul lui, inventivitatea sa diabolică, însoțită de un jemanfișism de-o rară insolență, se presimt încă din titlurile pamfletelor, ele însele emisare ale unui prețios simț al comicului. Stalin și poporul rus, pe Mc Donald l-au adus (parodia sloganului din primii ani ai comunismului, cuvântul libertate” fiind substituit cu „Mc Donald” – numele rețelei capitaliste de restaurante, n.n.); Drogu și Paleologu; De veghe-n lanul de sarmale; Monarhiștii de pe Bulevardul Republicii; Cu un rinocer pe-o floare nu se face primăvară; Vodă Cioabă și-a lui ceată/ Toți voinici cu fruntea lată; Națiune, fii bărbată; Odă în litru antic etc.
Poate tocmai pentru că simte instinctiv importanța titlului – ca modalitate nu doar de a-l atrage pe cititorul potențial, ci, mai mult, de-a face din el un coautor – devine clar că Dinescu e-un jurnalist născut, nu unul îmbuteliat la normă, în facultățile de care s-a umplut mediul universitar de pe plaiurile noastre.
Iar dacă în titlu creativitatea sa este manifestă, textul însuși al pamfletului e un melanj, adesea năucitor, de artă, inteligență și erudiție. Înlănțuirile de fraze impun spiritului o gimnastică dintre cele mai delectabile, asocierile sale surprinzătoare – de nume sau de situații, reale ori inventate – răpesc zâmbete – instantaneu dezvoltate în hohote homerice -, metaforele, care-l legitimează pe poet, îl satisfac și pe cel mai exigent cititor.
