Caracteristicile sărbătorii hramului bisericii

Fiecare lăcaș de închinăciune, fie paraclis, capelă sau biserică, are un ocrotitor în cinstea căruia acesta a fost zidit. Dintre sfinții care sunt cinstiți de poporul român cu multă evlavie și credință, fiind aleși ca ocrotitori de lăcașuri, amintim pe cei mai cunoscuți dintre ei, pentru că majoritatea lăcașurilor le poartă numele. Aceștia sunt: Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfinții Împărați Constantin și Elena, Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Majoritatea lăcașurilor au ca ocrotire și zi de cinstire și unele sărbători numite praznice împărătești, dintre cele mai răspândite amintim: Sfânta Treime, Înălțarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh și apoi cele în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, cum ar fi: Adormirea Maicii Domnului sau Acoperământul Maicii Domnului.
În afară de protecția lăcașului de cult, ziua de hram sau de cinstire a ocrotitorului reprezintă pentru credincioși un eveniment care are multe caracteristici importante. Vom aminti în primul rând caracterul istoric al lăcașului de cult unde predomină, desigur, timpul și raza de trăinicie a lăcașului din cea mai cunoscută dată de înființare; în al doilea rând caracterul duhovnicesc al hramului care stă în strânsă legătură cu ocrotitorul sau sărbătoarea de cinstire anuală; în al treilea rând amintim caracterul misionar actual al lăcașului de cult, adică situația în care el se prezintă cu noutățile și realizările până la momentul actual.
Caracterul istoric prezintă un sens al datei de început
Caracterul istoric ne obligă să purtăm evlavie față de înaintașii creștini care au înălțat cu multă credință și sacrificiu lăcașul de cult. Nu este la îndemână gândul că au fost oameni cinstitori de Dumnezeu care și-au arătat credința prin fapte, prin fapte ziditoare. Multe biserici au o vechime considerabilă, se știe oarecum anul înființării sau începerii construcției. Uneori se cunosc date incerte și ctitori la care nu ne-am fi așteptat. Istoria unui lăcaș de cult trebuie să ne așeze înainte amintirea vie a celor care au ajutat într-un fel sau altul construirea unui sfânt altar euharistic. Caracterul istoric prezintă un sens al datei de început și al ctitorului principal dimpreună cu ceilalți ostenitori. Totodată, pictura lăcașului, dacă este veche, trebuie să ne pună în relație cu pictorul de atunci, pentru că în vremurile îndepărtate pictorii de biserici erau ca niște sfinți. Icoanele și scenele pictate erau trudite nu numai cu culori naturale, dar relația pictorului cu rugăciunea și slujirea trebuie deseori evidențiate. Pictorul adevărat își unește zugrăvirea cu rugăciunea și postul. Apoi, etapele zecilor și sutelor de ani prin care lăcașurile de cult au trecut, perioade de război, perioade de nevoi materiale, toate acestea constituie prilej de meditație, rugăciune și jertfire. Caracterul istoric al lăcașului ne îndatorează să păstrăm în bună rânduială și toate obiectele de cult, cărțile și odoarele care în vremuri îndepărtate erau lucrate manual cu cele mai bune și prețioase materiale. Toate acestea constituie istoria de cinstire și evocare a fiecărui lăcaș de cult. O istorie care prezintă un început de existență, un ctitor, credincioșii de atunci, zugravii și lucrătorii de artă ai odoarelor bisericești, preoții și toți slujitorii altarului și tot ceea ce a însemnat trecerea prin timp a celor care au fost implicați în întemeierea unui sfânt lăcaș.
Esența caracterului duhovnicesc
Caracterul duhovnicesc ne pune în relație cu tot ceea ce înseamnă viața creștină trăită în fiecare lăcaș, bazată pe ocrotirea și sprijinul sfântului sau sărbătorii în cinstea căruia a fost zidit. Caracterul duhovnicesc prezintă cu adevărat minunile scrise sau poate cele mai multe nescrise ale existenței religioase. Orice lăcaș ființează cu un specific aer duhovnicesc. Duhovnicia sau religiosul caracteristic unui lăcaș de cult își are rădăcinile și în duhovnicul sau slujitorul duhovnicesc a cărui amintire devine o carte ilustrată cu fapte ale unui sfânt. Caracterul duhovnicesc se bazează pe continuitatea Liturghiei săvârșite de-a lungul vremurilor. Împărtășirea din același sfânt potir ca unitate a multor credincioși, o mărturisire realizată succint prin ecoul simbolului de credință alcătuit și repetat din primele secole creștine. Clopotele care au răsunat chemări de slujire sfințitoare aduc ecoul duhovnicesc al fiecărei biserici din trecut. Jertfirea multor credincioși, relația lor cu tot ceea ce însemna slujirea lui Dumnezeu după putința fiecăruia așază un caracter duhovnicesc cu totul deosebit. Prezența lui Dumnezeu prin fiecare slujbă săvârșită în biserică a făcut ca omul să se sfințească dintotdeauna; pământul și materia să fie și ele la rândul lor înduhovnicite și sfințite prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este esența caracterului duhovnicesc, relația omului de atunci cu Dumnezeu și relația de comuniune cu semenii. Faptul că sărbătorile erau ținute cu multă cinstire, faptul că oamenii se pregăteau îndeosebi pentru participare la Sfânta Liturghie cu chipuri luminoase și porturi tradiționale, faptul că orice lucrare era legată de biserică demonstrează încă odată puterea duhovnicească a lăcașului de cult și a înaintașilor noștri. Liturghia după Liturghie înseamnă această viețuire înduhovnicită pe care trebuie să o prețuim și să o actualizăm în fiecare biserică. Astfel, duhovnicia lăcașului de cult se simte și resimte provocând o relație în timpul de acum.
Aici trebuie subliniat și lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin ocrotitorii lăcașurilor. De ce multe biserici au ca purtători de grijă și cinstire pe Sfântul Andrei, dar pe Sfântul Nicolae și pe alții? Nu cumva oamenii de atunci, credincioșii, simțeau prezența și ajutorul lor? Oare știau să-și aleagă protectorii după modelul viețuirii sfinților? Sau sfinții îi îndemnau la multe fapte și virtuți dumnezeiești? Desigur, omul din cele mai vechi timpuri păstra relația cu alesul lui Dumnezeu – sfântul – și știa să înainteze pe urmele sfințeniei ca acel sfânt. De cele mai multe ori puterea ocrotitorului sfânt s-a simțit și se simte nu numai la necazurile, ci și la bucuriile oricărui lăcaș de cult.
Unitatea trecutului și a prezentului cu viitorul
Cel de-al treilea caracter, misionar actual al fiecărui lăcaș de cult ne obligă să unim trecutul de prezent și acestea de viitor. Ne bucurăm că alții s-au ostenit și au ridicat frumoase lăcașuri de cult de parcă ai trăi în lumea lui Dumnezeu, în comuniune cu sfinții, pentru că acestea au păstrat întotdeauna o armonie între forma arhitecturală, proiectul iconografic și nevoile credincioșilor de a sluji pe Dumnezeu. Pe lângă faptul că avem posibilitatea întâlnirii religioase în lăcașurile de cult, obligația de a păstra, reface și pune în valoare biserica, necesită o datorie nu numai morală, ci și o datorie de bun simț creștinesc. Nevoile de atunci ale credincioșilor au fost luate în calcul, acum pe lângă fiecare așezământ religios e nevoie de o școală, de o casă parohială, de o sală prăznicară și de multe alte edificii specifice pentru orice activitate ce implică pe preoți, dar și pe credincioși. Toate acestea trebuie să fie o creștere și o continuitate pentru orice lăcaș de cult, un prezent bazat pe trecut, dar mai ales cu privire la viitorul misionar creștin. E de mare băgare de seamă ca orice lucru adăugat să fie în relație cu ceea ce există deja, adică, orice construcție și orice adăugare cu caracter misionar trebuie să fie în armonie și unitate. Dăm dovadă de simțire creștinească atunci când lăcașul de cult trăiește cu scopul cu care a fost propus. Întotdeauna lăcașul de cult a stat în strânsă relație cu școala și nu numai; de aceea multe dintre biserici au și astăzi școli, focare de cultură și trăire creștinească din cele mai vechi timpuri. Acesta-i caracterul misionar al fiecărui lăcaș, continuitatea și săvârșirea lucrului celui bun pentru cerințele și nevoile actuale, dar în primul rând unitatea, armonia și duhovnicia ca bază a realității desăvârșitoare. Ce am primit de la înaintași, cum am păstrat, ce am adăugat, ce am împlinit și ce am construit. O mare ispită de a construi cât mai mult material, dar nu și spiritual. A nu se construi material mai mult decât duhovnicesc. Trebuie să fie o împletire și o curgere în ambele sensuri. Nu poate exista o casă dacă nu are nici temelie și nici acoperiș; temelia e ceea ce am primit, iar acoperișul este ceea ce vom lăsa.
Cu toate acestea, am trecut prin firul unui hram bisericesc care evidențiază scopul și lucrarea din trecut, prezent și viitor al continuității trăirii religioase active. Hramul oricărei biserici te obligă să actualizezi trecutul cu toate ale lui, te obligă să comemorezi pe cei ale căror nume au rămas întipărite în lista ctitorilor și a ostenitorilor, dar și pe cei necunoscuți care după putința lor au săvârșit sacrificii pentru ființarea lăcașului. Hramul unei biserici așază înaintea tuturor și lucrurile care trebuie să existe și de care credincioșii au nevoie. O perspectivă de trecut, prezent și viitor încununate prin slujba euharistică a hramului, prin slujba Parastasului pentru cei din „prezentul trecut“, dar și a slujbei de Te Deum cu agapa creștinească care fac ca toți să fie una.
(Ziarul Lumina)