Caractere

Repetatele treceri de la un partid la altul, cu etapa tranzitorie (de ochii lumii) „independenți”, respectă strict regula galopului de la învinși spre învingători și poate aduce în discuție chestiunea caracterului. Horațiu propunea formula „nefericirea dă pe față caracterul, fericirea îl ascunde”, iar istoria a validat-o și continuă s-o valideze ceas de ceas.
Nimeni nu schimbă tabăra învingătorilor cu aceea a învinșilor, în pofida paradei de principii, a pseudo-proceselor de conștiință și a bunelor intenții de care se face caz în motivațiile oferite presei. Salturile dintr-o barcă în alta sunt, totdeauna, de la bine către mai bine, chiar dacă asta presupune reboire ideologică și supusă înregimentare în armia ce-o bombardai, până mai ieri, fără hodină și cruțare. Ne place, nu ne place, dar trebuie să recunoaștem că defecțiunile de caracter au marcat apăsat destinele românilor, întoarcerea armelor și-n primul și-n cel de al Doilea Război Mondial reprezentând tot atâtea momente jenante – nu din punctul de vedere al utilității și inevitabilității istorice, cât din acela al rectitudinii etice ideale.
N-aș crede că poate fi reproșat unui popor atât de încolțit și de sfâșiat de dulăii istoriei cum au fost românii, abaterile mai mult ori mai puțin scuzabile de la conduita ireproșabilă; din nefericire, lecția ultimei conflagrații arată că are net câștig de cauză nu caracterul integru, ci tocmai opusul său! „Vă declar în mod sincer că oricând mă voi simți fericit dacă mi se va da ocazia să servesc sub ordinele Dvs., fiind convins dinainte că totul va fi numai spre binele țării și al instituției noastre (armata, n.n.)” – îi telegrafia lui Ion Antonescu generalul Racoviță. Fericitele simțăminte nu l-au împiedicat să se numere printre conjurații care aveau să-l aresteze pe Antonescu în august 1944. „Dumnezeu să vă dăruiască zile multe pentru înfăptuirea uriașei opere. Vă rugăm să primiți asigurarea tot binelui pe care vi-l dorim” – scriau soții col. Ulea în telegrama din 1942. Nemții încă nu pierduseră războiul, așa că, desigur, conducătorul statului merita „tot binele”. Peste numai doi ani, colonelul Ulea se va înregimenta printre cei activ implicați în lovitura de stat de la 23 august 1944. „Mulți ani fericiți, spre fericirea și izbânda neamului!” – îi ura, tot lui Antonescu, generalul adjutant Radu. Și tot printre complotiștii care l-au arestat pe mareșal îi vom întâlni numele!
Dar cele mai surprinzătoare mostre de cinism duplicitar, păstrate în colecția de documente publicate sub îngrijirea istoricului Gh. Buzatu, oferă corespondența mareșalului cu Casa Regală. La 2 iunie 1944, când, practic și evident pentru toată lumea, Germania pierduse războiul, Regele Mihai îi trimite următoarea telegramă: „Cu ocazia zilei de naștere, scumpa mea mamă și cu mine vă exprimăm urările noastre de multă sănătate și viață îndelungată!” Te ia cu frig: îi dorește „viață îndelungată” tocmai cel ce avea să respingă cererea de grațiere, astfel decizând irevocabil împușcarea lui Antonescu! Ca să nu mai vorbim despre oamenii politici ai momentului, care s-au grăbit să aprovizioneze „Tribunalul Poporului” cu sumedenie de acuze și delațiuni (Iuliu Maniu, Ion Mihalache!), de Lucrețiu Pătrășcanu, care, în calitate de ministru al Justiției, a avizat negativ cerea de grațiere a condamnatului la moarte, ori de prim-ministrul Petru Groza, și el susținător al execuției neîntârziate.
Cum bine se știe, în pofida neîndoielnicei înfrângeri a lui Hitler, Antonescu nu accepta ideea întoarcerii armelor și trădării aliatului – chestiune de caracter. Ceilalți din juru-i nu ezitau să se facă frate cu dracul până or trece puntea – tot chestiune de caracter (numai că firava punte avea să se frângă sub pașii lui Pătrășcanu, Maniu, Sănătescu și ceilalți) Rămâne și acum deschisă dilema: aplaudăm conduita impecabilă, de pilduitoare altitudine morală a mareșalului, ori manevrele complotiștilor, pe cât de blamabile, pe atât de utile pentru țară în respectivul moment. Astfel de întrebări s-au mai pus în alte veacuri și-n alte vitrege împrejurări, când, la fel ca în 1944, izbăvirea țării a pretins obligatorii renunțări la principii, morală, etică, demnitate națională. Să-l lăsăm poetul să concluzioneze: „Și, din vreme-n vreme / Practică barbară / Capul țării noastre / Cade pentru țară”.