Capra vecinului

Românii au obsesii proprii, individualizante, capabile să ne deosebească de bulgari, laponi, nemți, găgăuzi? În urmă cu peste un deceniu, comentam în această rubrică un text anonim care circula atunci pe net și-și propunea să inventarieze, una câte una, obsesiile proprii nației noastre.
Prima: „casa pe pământ”. Comentariu rectificativ: până prin anii ’60, românul își dorea apartament la bloc. Unde „aveai de toate”, apă curentă, canalizare, electricitate și, mai ales, căldură. Fericitul scăpa de grija lemnelor, ajungea din mahala în buricul târgului și, după îndelunga criză locativă postbelică, părea a fi soluția capabilă să asigure accesul la civilizație și modernitate. Cele dintâi blocuri construite în Iași sunt și acum la mare cinste: au pereți groși, zdraveni, din cărămidă, baia și wc-ul separate, camere mari, decomandate, parchet de stejar, planșee insonorizate. Eu însumi am cedat, în 1975, apartamentul meu din Piața Unirii pentru un altul identic, dar „pe pământ”. Văzându-mă inexplicabil de interesat, partenerul de schimb a renunțat să-mi mai ofere și „premiul” inițial promis (o scroafă cu trei purcei).
După apariția cartierelor-dormitor, a apartamentului confort II și III (cu toarta înăuntru), după apriga îndesire a blocurilor, după instaurarea frigului și instituirea recomandării cinice „puneți un pulover în plus” (istoria începe să se repete!), dar mai ales după popularea noilor construcții cu locatari de toată mâna, greu dispuși să respecte regulile conviețuirii supraetajate, românul a reînceput să viseze la „casa pe pământ”. De luat în calcul și zestrea genetică: orice investigație genealogică descoperă strămoșul țăran, legat de pământul, căscioara și ograda lui. Să considerăm, deci, această primă „obsesie” ca fiind reală și, pe undeva, înscrisă între limitele normalității.
A doua: „românuleste devorator de televiziune”. După unele statistici, chiar cel mai avid din Europa – ceea ce afectează grav în primul rând destinul cărții, dă naștere culturii urechiste și creează o lume paralelă, cu idoli de carton și ierarhii ilicite. Știți unde se citește cel mai mult? În India!
Obsesia a treia, în lichidare: „Coelho”. Degeaba ai citit Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, Salinger, Preda, dacă n-ai citit „Alchimistul”, rămâi în banca măgarilor. N-am să pricep niciodată cum a funcționat mecanismul succesului acestui simplu basm oriental care s-a reeditat pretutindeni non-stop (în Portugalia, peste un milion de exemplare vândute!), a fost cap de listă la tiraje în Franța vreme de cinci ani și-i potopit de premii internaționale. Repet: nu înțeleg de ce.
Numărul patru: „Obsesia țațelor” aducătoare de rating. Numai că prea multe bârfe și dame goale în pagina de gazetă și pe micul ecran duc la sastisire și la lipsă de reacție. Prin anii ’60, spectatorii fremătau abitir când, la cinematograf, pudoarea ceaușistă lăsa să se vadă cel dintâi sân „natur” (în filmul „N-a dansat decât o vară”). Acum, s-a instalat deplin imunitatea la dame goale și la deconspirări intimiste. Cu aceeași „obsesie a țațelor”, tară, zic eu, universală.
Nr. 5: „Obsesia haiducească”: după o sticlă-două, și cel mai prăpădit român devine haiduc, urlă, bate și cântă „Pușca și cureaua latăăă…” După care-și jelește potența de odinioară: „Ce bărbat am fost odatăăă…” Rezon – numai că asta-i valabil în cazul oricărei nații, poate cu ceva precădere la cele latine. La noi, acum tema puiește din belșug în postata manelelor.
Obsesia a șasea:„mașina”. Și-a pierdut calitatea de vis, devenind banală realitate. Străzile noastre sunt împânzite de mașini cum și-ar dori și parizienii și londonezii (ce dacă-s luate la mâna a doua?).
Pe locul al șaptelea: „Obsesia cărnii din congelator. Are temei legal și istoricitate întemeiată, prea ajunsese fleica exponat de tezaur! Spaimă dispărută odată cu trista victorie a cărnii din import.
Pe locul al optulea: „Obsesia celularului”. A devenit de mult pandemică: am cunoscut, într-o margine de sătuc amărât, un moșneag care avea țol în loc de ușă, lut pe jos, paie scămoșate pe bojdeucă, cutii de conserve pe plită în loc de oale și-o pungă de plastic pe post de sticlă la geam. Bătrânul vindea pescarilor râme. Când l-am întrebat cum aflu când îmi aduce momelile, mi-a răspuns cu simplitate: „Păi, notați-vă, 0744…”
În fine, o altă obsesie, nu tocmai deslușit exprimată:„Dacă el nu face, de ce să fac eu?” O fi numai de-a noastră? Cu ceva mutații nesemnificative, lista rămâne deschisă. Drept pentru care adaug, cu titlu de contribuție personală, o obsesie cu adevărat românească și veche de când hăul: „să moară capra vecinului.”