Capra vecinului

Probabil că ați aflat, din textul care tot revine pe internet despre „obsesiile românilor”, am avea obsesii proprii, individualizante (și cumva infamante!), capabile să ne deosebească de bulgari, laponi, nemți, găgăuzi etc. Așa să fie? Textul anonim își propune să inventarieze, una câte una, obsesiile nației noastre, alcătuind un top 10 – amendabil, dar, până la urmă, de neignorat; deci, să-l discutăm.
Prima obsesie: „casa pe pământ”. Comentariu: în urmă cu 40-50 de ani, românul își dorea strașnic apartament la bloc. Scăpa de grija lemnelor, ajungea, de la periferie, în centru, din cătune, în buricul târgului și, după îndelunga criză locativă postbelică, părea a fi soluția capabilă să asigure accesul la civilizație și modernitate. După apariția cartierelor-dormitor, a apartamentului confort II și III (cu toarta înăuntru), după apriga îndesire a blocurilor, după instaurarea frigului și instituirea recomandării cinice „puneți un pulover în plus”, după popularea noilor construcții cu locatari de toată mâna, incapabili să respecte regulile conviețuirii supraetajate, românul a început să viseze la „casa pe pământ”. A fost, recunosc, și visul meu. Ar fi de luat în calcul și zestrea genetică: orice investigație genealogică descoperă, în cele din urmă, strămoșul țăran, legat de pământul, căscioara și ograda sa. Contează, apoi, și disponibilitățile materiale, licite ori ilicite, altădată iluzorii, în virtutea cărora au apărut puzderie de vile cât gara Pașcani.
Să considerăm, deci, această primă „obsesie” ca fiind reală și, pe undeva, înscrisă între limitele normalității. Dar ne este proprie doar nouă? N-o au, din plin, și nemții, canadienii, portughezii? Americanii acceptă chiar și casa-baracă doar să aibă unde defila cu mașina de tuns iarba!
A doua: „românul este devorator de televiziune”. Asta chiar e adevărat: se pare că avem cel mai avid public din Europa – ceea ce afectează grav în primul rând destinul cărții, dă naștere culturii urechiste (de fapt, pseudocultură) și creează o lume paralelă, cu idoli de carton și ierarhii ilicite.
Obsesia a treia: „Coelho”. Degeaba ai citit Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, Salinger, Preda, dacă n-ai buchisit „Alchimistul”, rămâi în banca măgarilor. E-un moft snob, care nici elitist n-are cum fi și nici într-un caz specific doar românilor. Aș putea spune chiar că „obsesia Coelho” ori ne-a ocolit, ori ne-a depășit; oricum, n-o mai percep ca funcțională. N-am să pricep niciodată cum s-a înfiripat mecanismul succesului acestui simplu basm oriental, ce are, acum, legiuni de fani, se reeditează non-stop (în Portugalia, peste un milion de exemplare vândute!), a fost cap de listă la tiraje în Franța vreme de cinci ani și-i potopit de premii internaționale. Ba a făcut și pârtie: în siajul „Alchimistului”, toate cărțile lui Coelho au devenit vedete editoriale!
Numărul patru: „Obsesia țâțelor” aducătoare de rating. Numai la noi? Adevăru-i că prea multe dame goale în pagina de gazetă și pe micul ecran duc la sastisire și la lipsă de reacție: acum nu mai șochează pe nimeni. Prin anii ’60, spectatorii fremătau abitir când, la cinematograf, pudoarea ceaușistă lăsa să se vadă cel dintâi sân „natur” (în filmul „N-a dansat decât o vară”). Acum, e-n curs de instalare imunitatea.
Nr. 5: „Obsesia haiducească”: după o sticlă-două, și cel mai prăpădit român devine haiduc, urlă, bate și cântă „Pușca și cureaua latăăă…” Rezon – numai că asta-i valabil în cazul oricărei nații, cu precădere la cele latine și nu numai. Unde-s eternele scandaluri americane, cu pumni și împușcături, nu în baruri?
Obsesia a șasea: „mașina”. Într-adevăr, pe străzile noastre circulă mașini peste mașini – și-i doar începutul sufocării stradale. Dar la Paris, cum o fi? De regulă, franțuzul, neamțul, canadianul are o mașină pentru soț și alta pentru soață. Și-atunci?
Pe locul al șaptelea: „Obsesia cărnii din congelator” – să fie acolo, cine știe… Ar avea temei legal și istoricitate întemeiată, prea ajunsese fleica exponat de tezaur, dar să recunoaștem: nu se mai poartă.
Pe locul al optulea: „Obsesia celularului”. Numai la noi? Absurd!
În fine, ultima: „Dacă el nu face, de ce să fac eu?” Mă rog, o fi și asta, n-am prea sesizat-o.
Oricum, lista rămâne deschisă și-i contestabilă aproape în totalitate. Drept pentru care adaug, cu titlu de contribuție personală, o obsesie cu adevărat românească și veche de când hăul: „să moară capra vecinului”.