Întrucât tableta mea referitoare la femeile care protestează la țâța goală – păcat că nu și la pubisul gol – a stârnit atâtea reacții virulente ale cititorilor, m-am hotărât să persist în atitudinea mea demascatoare.
De aceea o să vă propun să survolăm azi împreună un alt spațiu unde prostia omenească ni se arată în toată splendoarea. De data asta, o să mă limitez strict la spațiul carpatin. O să vorbesc de un recital al prostiei românești, adică.
Am remarcat în ultima vreme că tot mai mulți compatrioți de-ai noștri își agață de automobilul proprietate personală un steguleț. Cu cele trei culori trecute în constituție: roșu-galben-albastru. Sincer, nici nu știu dacă au voie să-și agațe cârpele alea de mașină, dar asta are mai puțină importanță. La câte lucruri nepermise se petrec sub ochii toleranți ai celor care ar trebui să le pedepsească, unul în plus nu mai contează…
Exemplul automobiliștilor cu tricolorul fâlfâind în vânt este imitat de foarte mulți proprietari de case mai ochioase. Care își înfig și ei un tricolor, de data asta mai mare, uneori cât un cearșaf de bebeluș, într-un loc vizibil, de preferință pe terasă. De unde flutură, mai mândru sau mai puțin mândru.
Pe timp de ploaie, pânza steagului capătă un aspect vădit pleoștit. La fel de pleoștit cum e legea în România, cum e sistemul de protecție socială, cum e sistemul sanitar… Cum e viitorul nostru, cum sunt toate pe la noi.
Întrebarea pe care mi-o pun e de ce își afișează respectivii drapelul național? Ce vor să arate, și mai ales cui? Le e teamă ca nu cumva vreun turist mai dezorientat să confunde țara noastră cu vreo elveție, vreo danemarcă sau vreo mare britanie?
În cazul ăsta, nu-i nici un pericol. Țara noastră e inconfundabilă și nu are nevoie de steag înfipt în catarg ca să fie recunoscută. Sau o fi vorba de același patriotism de doi bani? Adică om fi capră râioasă, dar ținem steagul sus?
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
