Recentul scandal din cartierul bucureștean Ferentari este o nouă dovadă că în România s-a acumulat, treptat, un capital de violență considerabil. Unele fărâme din ea mai apar ici și colo, spre deliciul buletinelor de știri. Din păcate, cartierul respectiv are o mare “toleranță” la altercații de tot felul. Numai că de data aceasta mirosea în aer a revoltă populară; pentru a-i calma pe recalcitranții ce refuzau să plătească abonamentul la electricitate, au trebuit să vină trupele speciale ale poliției metropolitane. Ca în filme, ai zice.
Dar nu e un film, ci e viața românilor, nemachiată. În manualele noastre de școală primară se spunea că suntem oameni pașnici și înțelegători. Între mitologia națională a imaginii noastre despre noi înșine și realitatea necosmetizată a societății este o cale tot mai lungă. În ciuda a ceea ce ne place să credem despre noi, România este o țară în care vezi violența mustind în aproape orice manifestare socială. Nu se trag încă focuri de armă peste tot, ca în filmele americane de serie B; dar în rest le-avem pe toate. Bătăile crunte – pe stadioane sau în afara lor – între suporterii echipelor de fotbal, bătăile prin baruri între copii de bani gata și bodiguarzii aferenți, ciomăgelile prin discotecile rurale între flăcăi din sate vecine, bălăcărelile (între soț și soție, rude sau vecini) din numeroase emisiuni TV, reproșurile răstite pe care le auzi la cozile din fața farmaciilor, îmbrâncelile din fața vreunui ghișeu, înjurăturile pe care și le servesc unul altuia șoferii care nu și-ar da prioritate nici morți – toate acestea sunt părți din același fenomen de amploare, ce se dezvoltă nestingherit sub ochii noștri. Supărările românilor, nervii, stresul și eșecurile, așteptările prea lungi și speranțele prea des sparte – toate au dus către această acumulare de violență, la toate nivelurile. Nu numai oamenii simpli sunt atinși. Urmăriți-i atent pe “aleșii” dvs. La prima vedere, politica românească este încă liniștită. Prin Taiwan sau Coreea de Sud, deputații sar la bătaie la propriu; prin Rusia, interlocutorii, prin talk-showuri, își aruncă – la nervi –, unul altuia, paharele de apă în față. Noi suntem încă la început: deocamdată, vedem din ce în ce mai multe interjecții și din ce în ce mai puține fraze rostite normal, până la capăt.
Românii stau pe un butoi de pulbere. Observăm spectacolul violenței, peste tot în jurul nostru, și ne amăgim că, expunându-se, ea se consumă. Dar dacă, prin multiplicare, ea nu face altceva decât să se acutizeze? În ultimii ani, mereu atenția ne-a fost focalizată către ceva. Că a fost NATO sau UE, la nivel național am avut, cât de cât, un țel. S-ar putea ca, din 2007, unii români să se simtă trădați în speranțele lor; și să considere că țelul “național” nu este și al lor. Atunci poate își vor aduce aminte de polițele pe care le au de plătit. În spatele lor, ca generație, vor fi adolescenții de azi – ei înșiși îmbibați în violență, pe toate căile, din fragedă pruncie.
Și rămâne, atunci, de văzut, dacă vor fi destule capete de spart pe măsura furiilor din creierele noastre.
