În cadrul mirific al pădurii din Dumbrava Sibiului se află un adevărat sat românesc, care adună laolaltă case și gospodării din întreaga țară. Numele acestuia este Muzeul Civilizației Populare Tradiționale Astra, Sibiu. La mare cinste în cadrul acestui muzeu, ca de altfel în orice sat românesc, se află lăcașul de cult. Două biserici-monument istoric se regăsesc aici. Una dintre ele, datorită picturii interioare, este supranumită „Capela Sixtină” a bisericilor din lemn.
Unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din Europa
Întemeierea Muzeului Civilizației Populare Tradiționale Astra din Dumbrava Sibiului s-a făurit în anul 1963, după ce cu un an înainte a fost aprobat proiectul tematic de către Academia Română.
Păstrând ordinea riguroasă a proiectului, încă de la început și mai ales în timpul lucrărilor, s-a făcut efortul să se asigure, în cazul fiecărui monument în parte, o integrare peisagistică cât mai fidelă aspectului originar al locului de proveniență, urmărindu-se și o prezentare cât mai „naturală” a monumentelor prin diferite amenajări. Promovarea diferitelor monumente sătești și circulația acelorași valori instrumentale în ambele medii culturale – urban și rural – conferă conceptului de cultură și civilizație populară sensul unei sinteze istorice și culturale reprezentative pentru creația întregului popor și nu numai, așa cum s-a afirmat decenii la rând, pentru lumea satului.
Cunoașterea acestui patrimoniu, unic pe plan european, oferă cea mai temeinică și obiectivă bază științifică în efortul de caracterizare etnografică a poporului român, de revelare a originalității și universalității civilizației sale tradiționale.
Astfel, Muzeul Civilizației Populare Tradiționale s-a impus pe plan național și internațional prin unicitatea profilului său tematic, prin originalitatea concepției organizării sale, prin caracterul de reprezentare națională (se găsesc monumente de pe întreg cuprinsul României) și prin caracterul grandios al muzeului: 96 ha ca suprafață, 9 km de alei de vizitare care conduc la cele 133 de monumente cu aproximativ 22.000 de obiecte. Toate acestea ne fac să ne amintim de cuvintele lui Iosif Sterca Șuluțiu, care spune că „muzeul e arsenalul cel mai puternic cu care un popor își apără originea, identitatea și tot ceea ce a moștenit de la străbuni”.
Vechea biserică românească
În acest mediu tradițional românesc întâlnim, așezată lângă gospodării provenite din zonele muntoase din Maramureș, Suceava și Vâlcea, și biserica din lemn cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Originară din satul Dretea, județul Cluj, din zona etnografică cunoscută sub denumirea de Dealurile Clujului, biserica este întâlnită în Lista monumentelor istorice din anul 1954.
Biserica a fost demontată în luna octombrie 2003 și reconstruită în muzeu în perioada mai-august 2004 de unul dintre cei mai mari meșteri restauratori de biserici, Gavrilă Hotico, originar din Ieud, având o prodigioasă activitate în domeniul restaurării bisericilor, 60 de biserici restaurate și 12 strămutate. În cursul anului 2006 s-au finalizat lucrările de restaurare a picturii, iar în luna august a fost resfințită.
Datorită și unei inscripții făcute pe o Evanghelie în data de 8 mai 1903, și anume „Sfânta biserică din Dretea, precum am aflat scris într-un Orologiu vechi s-au edificat în anul 1672, fiind preot Popa Mihai”, construcția bisericii a fost datată în anul 1672.
Planimetric, biserica respectă planul tradițional, având o prispă deschisă, mărginită de stâlpi nedecorați, cu pronaos, naos și absida altarului în formă de patrulater neregulat. Deasupra pronaosului se înalță turnul-clopotniță. Acesta se înalță la 8 m deasupra unui acoperiș zvelt, unitar, care adăpostește prispa simplă cu stâlpișori și pereți, dispuși pe tălpi masive.
Măiestria și ingeniozitatea țăranilor români
Profesorul dr. Corneliu Ioan Bucur, care se dedică trup și suflet acestui muzeu, afirmă că frumusețea și „calitățile arhitecturale ale edificiului stau mărturie pentru măiestria și ingeniozitatea meșterilor constructori țărani, care au ridicat biserica folosind doar barda și securea, lucru extrem de rar întâlnit la alte biserici din lemn, ceea ce îi conferă o valoare deosebită”. La arhaismul tehnicii constructive se adaugă, paradoxal, deschiderea spre noutate a formei arhitecturale, biserica prezentând influențe stilistice aulice, prin cupola de influență gotică, specifică bisericilor edificate din piatră din zona Ardealului.
Simplitatea și masivitatea se împletesc armonios într-un ansamblu arhitectonic de dimensiuni mici spre mediu, singura piesă, deosebit de frumoasă, care reprezintă un plus de decorație sculpturală fiind portalul ușii de la intrare.
Icoanele, „Biblia celor neștiutori de carte”
Construită într-o perioadă în care majoritatea populației sătești nu știa carte, iar limba liturgică era slavona, biserica a fost zugrăvită pe înțelesul populației satului. Biserica a fost pictată pe toată suprafața interioară, fiind considerată pe bună dreptate „Biblia în imagini a celor neștiutori de carte”. Zugravii anonimi au pictat la Dretea conform erminiei iconografice întâlnite în toate bisericile țărănești din lemn.
De pildă, în pronaos, spațiul destinat, în special în bisericile ardelenești, femeilor, sunt înfățișate sfintele mucenițe și mironosițe. În nava principală a naosului se disting patru registre principale. Catapeteasma, piesa cea mai valoroasă a decorației pictate, se remarcă prin realizarea stilistică deosebită a scenelor, Răstignirea și Friza Apostolilor, având în centru scena Deisis. Inscripția din partea stângă a iconostasului menționează faptul că: „Acest fruntariu svuntu l-au răscumpărat Nistor Gheorghe cu feciorii, cu Gherman și Nistor și cu Gavrilă și cu gazda lor Maria Pătrului, pomeniri loru pomenire veci pomenire loru, anul de la Christos 1742”.
„Capela Sixtină” a bisericilor din lemn
Biserica din lemn „Pogorârea Sfântului Duh” din Dretea, așezată în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale Astra din Dumbrava Sibiului, este considerată prin pictura sa una dintre cele mai frumoase biserici din lemn din România, o adevărată „Capelă Sixtină”, fiindu-i redată funcția sfințitoare, cultică, prin slujbele duminicale sau la praznicele împărătești ocazionate de obiceiurile și sărbătorile tradiționale de peste an.
Prin așezarea sa în inima satului olarilor din muzeu, prof. dr. Corneliu Ioan Bucur afirmă că „ea a redevenit acel «axis mundi», centrând întreg universul satului românesc de odinioară”.
(Alexandru CHITUȚĂ)
