Capăt. Și mântuire

Acum vreo 3 luni, echipele noastre angajate în cupele europene, după răriri succesive, aveau să rămână doar două. Da’ hotărâteee…! Hotărâte să ce? Păi, una din ele, Steaua, cea din Champions’ League, să câștige competiția, în varianta rea ajungând numai finalistă, iar în cea aproape inacceptabilă să joace doar semifinala, în timp ce Pandurii se pregătea și ea, cu sârg, de „primăvara europeană”, aprinzând lumânări de mulțumire sorților care-i hărăziseră o amărâtă de portugheză, o împiedicată de ucraineancă și o aproximativ egală italiancă, pe care însă avea să o surclaseze la capitolul implicare / devotament / dorință de victorie. Acum, la sfârșit de meciuri în grupele celor două competiții, constatăm (eu, cel puțin, fără urmă de mirare) că din 12 (do-uă-spre-ze-ce!) meciuri, mândrele noastre „europence” n-au obținut nici măcar o singură victorie… deși, cum am mai spus, la „dorința (ptiu!) de victorie” le-am bătut pe ălelalte 6 de le-am ascultat cu urechea. Ne-a împiedicat, însă (dacă-i întrebați pe fotbaliști și pe ceilalți amărâți, antrenorii lor) ghinionul, ca întotdeauna. Care ghinion, cel puțin în cazul Stelei, datează, zice statistica, de fix 7 ani! Adică din 2006. Sau, altfel socotit, de 23 de meciuri de când Steaua n-a mai bătut pe nimeni în Champions’ League! Mă, al dracu’ ghinion. Curat ghinion, coană Joițico! Am ajuns, așadar, cu ambele echipe, să ocupăm ultimul loc în fiecare grupă, în locul trofeelor semi-antamate de pe când se juca pe caniculă mulțumindu-ne cu obișnuitele premii de consolare: parcă-parcă, prin toată Europa asta mare, au fost două, poate chiar trei, mai proaste decât ale noastre. Să fie primit! Grav nu e ce s-a întâmplat anul ăsta, anul trecut și-n mulți din ultimii ani, ci faptul că la sfârșit de articol am ajuns să-l citez pe Corleone, care alaltăieri a zis un groaznic adevăr: „La Steaua sunt cinci fotbaliști și restul sportivi!”. Completez: la Pandurii numai vreo trei.