Cantonamente pe stil nou

Îmi vine destul de greu să înțeleg care pot fi câștigurile cantonamentelor din această perioadă, fiindcă eu provin din generația celor cantonați la munte în perioada anilor ’60 și ’70, când luam în piept pantele înzăpezite până ajungea transpirația să înghețe pe noi, pe dedesubtul treningurilor ălora groase, din bumbac, care se îmbibau și ajungeau să cadă de pe noi, în alergare. Iar ce era pe sub ele, transpirația adică, înghețape piele. Avea farmecul ei toată demența aia, ajungeam rupți în bucăți în vestiarul unde ne aștepta o oală enormă cu ceai de zahăr ars (acum ar fi considerat otravă de nutriționiștii lu’ Pește!) și o traistă de lămâi tăiate în sferturi. După ce beam ceaiul, ne băgăm la dușuri, de unde aproape că n-am mai fi ieșit, dacă era după noi, fotbaliștii. Scopul declarat (și realizat în proporție de 1000%!) era de a ne oxigena plămânii, de a mări capacitatea respiratorie și deci rezistența la efort prelungit. Asta se petrecea vreo 12-15 zile, chiar la reluarea pregătirilor, cam pe 5-7 ianuarie, niciodată mai devreme sau mai târziu. Cu cât ne apropiam de primăvară și de reluarea campionatului, cu atât se întețea lucrul cu mingea, apoi veneau amicalele, iar când chiar se reluă campionatul, alergam ca nebunii, de parcă aveam câte 3 plămâni fiecare. Ăștia se duc în Turcia, joacă două meciuri dacă nu plouă torențial, între meciuri fac socializare pe bază de telefoane, tablete și laptopuri, mai pierd două zile la plecare, cu avioane și autocare, două la întors, din 10 le rămân cam 6-7, alea în care joacă două sau treimeciuri cu adversari din campionatul azer sau uzbek, iar ăia mai răsăriți cu echipe din liga a 3-a din Elveția sau Austria. Când o să aflați la ce sunt bune cantonamentele astea din Turcia, vă rog mult să-mi spuneți și mie.