„Cântarea României” se baza pe tăria alcoolului din Bucovina

– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
„Cântarea României” se baza pe tăria alcoolului din Bucovina, adică a vodcii rusești sau a afinatei de la munte. Festivalurile literare țineau zile și nopți, cu jurii care mâncau și beau, sau beau și mâncau. Și era în perioada grea de procurare a produselor alimentare. Dar scriitorii mâncau țap la proțap, sau batal la proțap. Sigur, și eu și alți colegi nu eram sfinți când nimeream prin jurii artistice. Mâncam și râdeam, râdeam și beam, ca să-l parafrazez pe nefericitul poet Labiș. Cu Eugen Labiș, tatăl poetului, prin anii 1970, am dus tratative împreună cu inspectorul Ion Iacoban, juristul de facto al culturii. La Mălini, am vorbit despre predarea manuscriselor poetului în bufetul local, un fel de restaurant. Ion Iacoban, fie-i țărâna ușoară, a fost un om deosebit. Specialistul nr. 1 în cultură în problema legislației, a răspuns de muzeu și a lucrat mult timp pe acolo. La Botoșani, în mai 1968, el era vicepreședinte când am venit eu, căutând un post. Președintele Aron mi-a dat o hârtie și mi-a spus să scriu o cerere. Eram, evident, emoționat, dar și scrisul meu e urât și, pentru unii, chiar ilizibil, încât reacția lui Eugen Aron la citirea cererii a fost: „Uite, bădiță (d-l Iacoban era vicepreședinte), ce cerere agramată îmi face acest tânăr.“ „Lasă că-i emoționat, să mai vorbim cu el“, i-a spus Ion Iacoban. „Ai băut ceva aseară?“ m-a întrebat președintele. Avea el un fler deosebit în acest sens. „Puțin“, am spus eu sincer, deși băusem mai mult. „Hai să vedem cine te cunoaște, nu putem primi orice vagabond care vine la noi“. „Am făcut liceul aici, am mutația aici“, am spus eu. „Mă cunoaște Tiberiu Brăescu de la «Clopotul»“. Aron a făcut legătura telefonică și l-a găsit. „Da“, i-a spus Brăescu, un prieten deosebit, „e un băiat bun“. „Bine, ia-ți delegație și mergi pe teren toată săptămâna și pregătește festivalul artistic intercomunal în zona comunei Nicolae Bălcescu“. Am plecat și nu numai că nu am băut nimic, dar n-am mâncat decât biscuiți, dormind pe la primării, în condiții nu prea igienice. Erau celebrele camere oficiale, unde se spălau cearșafurile o dată pe an, dacă se spălau. În pădurea din comuna N. Bălcescu, duminica următoare a venit președintele cu o echipă de membri în juriu. Am continuat să nu beau și să nu mănânc. Aveam o presimțire, care s-a adeverit. Conducerea UJCM Suceava trimisese urgent o scrisoare la Botoșani în care eram descris ca vagabondul vagabonzilor, bețiv, indisciplinat etc. Eugen Aron m-a verificat câteva luni și apoi am trecut examenul definitiv, începând să scriu la ziar despre manifestările artistice de la sate. Asta l-a făcut ulterior să apeleze mult la aptitudinea mea de gazetar și de om cu „idei“. Peste ani, când m-am mutat din Botoșani, mi-am dat seama că acolo am fost cel mai apreciat profesional în toată activitatea mea de peste 45 de ani, după cât m-au rugat toți șefii să rămân (spunând că aș fi putut face o mare carieră în cultură). Cred că am greșit atunci părăsind Botoșaniul.
Dar ce mai făceam noi în Cântarea României? Mergeam permanent pe teren cu mașinile statului, autobuzele acelea înfiorătoare, sau în condiții mai bune cu trenurile, sau cu microbuzele noastre cu cei doi „șoferi ai iadului“, maeștri ai vitezei și ai condusului pe drumuri înfiorătoare. Controlam activitatea cultural-artistică pe teren. Controlam ce controlam și tot la cârciumă ajungeam. În Suceava, la Cultură, am lucrat sub președinția lui Octav Monoranu, apoi a altuia, pe care nu-l amintesc. Vechiul meu coleg și prieten Horvath Ianoș știe de ce. Scriitorii erau o elită în domeniul culturii. La fel și artiștii plastici și chiar profesorii de muzică, între care mereu regretatul Ștefan Pintilie, dirijorul corului „Madrigal“ din Suceava, o formație artistică excepțională, aproape de „Madrigalul“ original al lui Marin Constantin. Domnul Chircă îl conducea odată prin județ pe celebrul dirijor, care era deputat pe la noi. Îi cumpărase de undeva o gâscă, pe care o plimbau și pe care muzicianul a dus-o la București. Era zgârcit. Un om foarte zgârcit era și scriitorul Geo Bogza, și el deputat prin regiunea Suceava în anii 1950-1960 și rămas de pomină în amintirile locale, când era plimbat prin circumscripția lui electorală. Cineva din Fălticeni mi-a vorbit de zgârcenia lui Mihail Sadoveanu, care a fost invitat la Casa de Cultură, dar a cerut suma de 5000 de lei, enormă pe atunci. Așa că maestrul nu s-a mai întâlnit cu urmașii celor cu care a fost contemporan în zilele lui fălticenene din tinerețe. Amintind de personalități ale culturii noastre, trebuie să mărturisesc că în tinerețea mea, în îndepărtata mea tinerețe, m-am aflat adesea la Botoșani în compania acad. Victor Eftimiu, celebru în perioada interbelică și cea comunistă prin piesa de teatru „Înșir’te mărgărite“, de care a uitat toată lumea, chiar și istoricii literari. Scrisese mii de sonete. Maestrul avea peste 80 de ani și se deplasa greu, dar cum se trezea își punea pipa în gură, apoi bea o cafea neagră amară și dublă la nou construitul hotel de atunci, „Balada“. Maestrul era dintr-o altă eră, cea a burgheziei, dar comuniștii, fără să-l pună să scrie opere în stilul realismului socialist, l-au acceptat totuși. Eram în 1968. Suceava, chiar ca fostă capitală de regiune, nu avea instituțiile artistice ale Botoșaniului: teatru de stat, filarmonică, teatru de păpuși profesionist, dar și două școli postliceale, un liceu renumit de muzică, pe lângă cele două vestite, „A. T. Laurian“ și „Mihai Eminescu“. Suceava avea Ansamblul „Ciprian Porumbescu“, unde atunci se afirmau doamnele Sofia Vicoveanca și Laura Lavric, avea până în 1968 o Casă regională a creației populare, unde lucrau Vigh Istvan, prozatorul Radu Mareș, poeți, muzicieni. Director în primăvara lui 1968 era profesorul Ion Cuciureanu, fost militar de carieră, absolvent al Academiei „Frunze“ din Moscova, decedat după 1990. A fost cunoscut mulți ani ca director al Liceului nr. 2 din Suceava. Când am ajuns la el cu prof. Victor Holca, inspector școlar atunci, să căutăm un loc de muncă pentru mine, directorul Cuciureanu a spus clar: „Victore, eu am aici crema intelectualilor și artiștilor din regiune, eu sunt mai mult un director-administrator. Cum pot angaja un tip ca acesta?, a apăsat el uitându-se la mine, nu merge, nu pot. Dă-i un loc pe undeva prin învățământ.“ „Numai la țară se poate, dar el nu vrea să meargă. Nu poate părăsi caldarâmul și barul de la «Central»“, a răspuns bunul și vechiul meu prieten Victor Holca.
(Rubrică îngrijită de Angela Furtună)