Cântarea bisericească și duhovnicia

De foarte multe ori auzim cât de importantă este cântarea bisericească în urcușul duhovnicesc al creștinului ortodox. Cântarea pe care o avem astăzi la strană, numită și psaltică bizantină, s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor mai ales în Orientul Mijlociu, dar a căpătat valențe cu totul deosebite prin melozii de la Constantinopol. Printre aceștia, cel mai cunoscut este Sfântul Roman Melodul. Sfântul Roman a compus foarte multe imnuri bisericești care te înalță ca pe aripi de înger și te duc spre cer. Preotul spune în rugăciunea Intrării cu Evanghelia la Liturghie că oamenii slujesc atunci împreună cu îngerii înaintea Tronului lui Dumnezeu.
Cântarea aceasta bizantină și melodiile compuse de sfinți cuvioși te duc cu gândul și te apropie de această slujbă a îngerilor din ceruri. Sigur că nu oricine poate interpreta melodiile bizantine, dar oricine poate intra în atmosfera acestora pentru a-și intensifica rugăciunea și a se înălța spre Dumnezeu. Ne punem adesea întrebarea de ce a fost nevoie ca sfinții melozi să compună astfel de cântări, când ar fi putut toți oamenii să intoneze, mai mult sau mai puțin melodic, diferite cântări, cu senzația că toți cântă la slujbă. Faptul acesta s-a și întâmplat în cultele protestante. Am fost furați și noi, în România, de această imagine a mulțimii care cântă și pare implicată. Oare să fi greșit sfinții melozi atunci când compuneau cântări care necesită ani mulți de învățare și exersare a vocii și urechii? Nu aș vrea să cred așa ceva și să dau dreptate reformatorilor protestanți. Și nu pentru că, din punct de vedere social, cântarea în comun nu i-ar lega pe oameni. Dar pe oameni îi leagă și alte manifestări, dintre care unele nu au legătură cu spiritualitatea (exemplul cel mai grăitor este fotbalul sau alte manifestări care adună milioane de oameni și nasc pasiuni). Așa că nu orice fel de adunare sau manifestare publică poate ajuta la urcușul duhovnicesc.
Dar care este folosul cântării psaltice bizantine, la care încearcă foarte timid să revină chiar și Biserica Rusă, dar îi este greu, pentru că de trei veacuri acolo s-a impus o altă cântare? Este evident că muzica psaltică nu are rolul de a-l face pe om să participe vocal, pentru că el trebuie să asculte. Acesta este rolul muzicii: să te facă să asculți! Să asculți cântarea, mesajul troparului sau al altor imnuri și să-l duci la inimă. Muzica aceasta te învață să ai răbdare. Cu tine și cu alții. Când asculți psaltul trebuie să te concentrezi, ca să nu-ți fugă mintea. Mintea poate fugi adesea și atunci când oamenii care cântă în comun în biserică se simt implicați și rămân la acest nivel. De ce oare Filocalia noastră ne învață să ne rugăm și să căutăm liniștea? Dacă am fi putut propăși prin cântare, oare nu ar fi spus Părinții despre asta?
Reiese că cei care cântă la strană și cel care slujește în Sfântul Altar de fapt se sacrifică pentru ca ceilalți, care au beneficii de pe urma acestei slujiri, să propășească duhovnicește. Slujitorul se numește pe sine „nefolositor sau netrebnic” atunci când aduce jertfa nesângeroasă și cere pentru neputința lui clemență. Credincioșii sunt chemați să se împărtășească din Darurile lui Dumnezeu și, dacă au avut răbdare, atunci părtășia cu Cel așteptat, chiar și la miezul nopții, va fi răsplătită însutit. Slujitorul și strana creează mediul propice pentru cel care intră în biserică să atingă culmi pe care nu le-a bănuit. De aceea muzica psaltică trebuie să fie interpretată impecabil, iar isonul să sublinieze atmosfera de rugăciune în care intră creștinul.
(Pr. Eugeniu Rogoti, Ziarul Lumina)