Cântarea bisericească fixează cel mai bine învățătura dogmatică și tradiția creștină

„Muzica bisericească este Evanghelia cântată“, spunea, într-unul din cuvintele sale de învățătură, Părintele Patriarh Daniel. Ea nu produce o simplă emoție, ci reprezintă mărturisirea de credință transpusă într-o formă melodioasă. Cântarea îndulcește rugăciunea și slăvirea celor care o execută. Cântarea lipește mai mult inima celui ce o săvârșește de darul cerut ori primit sau de persoana de la care este cerut darul.
În interviul de mai jos, părintele profesor Nicu Moldoveanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din București ne oferă date despre istoria muzicii bisericești și interpretările pe care le fac Sfinții Părinți asupra acesteia.
Cântarea bisericească în veacurile primare
– Părinte profesor, aproape 80% din slujbele Bisericii se săvârșesc în formă cântată. Este o proporție zdrobitoare în favoarea cântării față de rostirea simplă, față de lectură. Cum explicați importanța și încrederea pe care Biserica a acordat-o muzicii în cultul său?
Creștinismul a recunoscut necesitatea cântării religioase din momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceva timp înainte de Sfintele Patimi, după Cina cea de Taină, a cântat laude lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi, după cum relatează Sf. Evanghelist Matei (26, 30), când spune: „Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor“. Ce laude vor fi cântat? Probabil ceea ce cântă evreii și astăzi, adică versete din Psalmul 118 (117) „Lăudați în veci pe Domnul…“ și Hallel-ul din Psalmul 113 (112) „Lăudați mereu pe Domnul…“.
Deci, nu numai s-au rugat, ci au și cântat realmente, cum se cânta la Templul iudaic. De altfel, Noul Testament relatează în multe locuri că primii creștini, fie acasă, fie în adunările comune, foloseau cântarea religioasă. Fundamentele sunt și îndemnurile marelui Apostol Pavel către creștinii din diverse comunități: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești“ sau „cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești“ (Efeseni 5, 19 și Coloseni 3, 16).
Nu insistăm asupra acestei forme de cântare, fiindcă ea necesită discuții mai largi.
Iată ce spunea marele nostru etnomuzicolog George Breazul (1887-1961) într-una din conferințele sale radiofonice, acum optzeci și ceva de ani: „Drept de la începutul înfiripării sale, de la primele forme de cult sacru pe care și le organizează creștinismul, muzica se impune ca element hotărâtor. ș…ț Mai mult, după cum se poate vedea din scrierile multor Sfinți Părinți ai Bisericii Creștine, muzica devine armă de apărare și element de demonstrație în luptele spirituale care au loc pentru lămurirea și fixarea dogmatică a învățăturii și tradiției creștine. Să amintim doar ce rol precumpănitor a avut muzica în combaterea ereziei lui Arie și în răspândirea dreptei credințe“.
În secolul al IV-lea, din îndemnul Sfântului Vasile cel Mare, al Sfântului Ioan Gură de Aur și al altor Sfinți Părinți, se dezvoltă, în aproape tot Orientul creștin, cântarea responsorială (când cântărețul canonic începea cântarea, iar poporul îi răspundea, de obicei cu un refren: „Că în veac e mila Lui“ sau cu alt verset din același psalm) și cântarea antifonică (când credincioșii se împărțeau în două grupuri, cum ar fi astăzi strana dreaptă și strana stângă, cântând fie simultan, fie alternativ). Și continuă George Breazul: „Acest sistem de cântare a făcut o profundă impresie asupra credincioșilor. Dar neînțelegerile dintre arieni și ortodocși nu se termină așa de repede, ci ele accentuându-se, muzica a fost luată atunci drept armă de atracție, propagandă și luptă, în ambele tabere. Chiar și după condamnarea lor la Sinodul I de la Niceea (325), arienii n-au încetat de a executa cu multă expresie pe străzile orașului imnuri inspirate din doctrina lor. Asemenea procesiuni aveau un adânc răsunet în popor. De aceea, ortodocșii au ripostat cu aceleași mijloace, organizându-se, după îndemnul Sfântului Ioan Hristostom, în coruri și procesiuni, în care era cântată și proclamată învățătura ortodoxă. Nu-i mai puțin adevărat că aceste acțiuni au contribuit la ridicarea și perfecționarea mijloacelor ei de expresie. Așa s-a și născut imnodia, psalmodia, modurile de cântare cu formule melodioase și mărturii, cadențe, notație, ritm, ca rezultat al muncii și priceperii zecilor și sutelor de poeți, melozi, melurgi, maistori.“
– Ce spun Sfinții Părinți despre folosirea muzicii în cultul creștin? Ce rol îi acordă în Biserică?
Toți Sfinții Părinți pledează pentru o cântare frumoasă, duhovnicească, izvorâtă din adâncul sufletului, executată cu bună cuviință, numai cu vocea umană, renunțând la „zgomotul“ instrumentelor în favoarea câștigului duhovnicesc, fiind executată „cu o singură gură și o singură inimă“, cu multă simțire, nesilindu-se firea spre răcnire.
Dacă noua religie (creștinismul) s-a înfiripat la început în mediul evreiesc al Templului, era firesc să se folosească de muzica sau de cântările iudaice, evitând instrumentele sau dansurile, pe care Biserica creștină de atunci, dar și de mai târziu le-a exclus din cultul ei, recomandând prin excelență cântarea vocală, recomandare pe care o vom găsi la majoritatea Sfinților Părinți creștini.
Cauza era una nobilă și duhovnicească, în sensul că această cântare creștină nu trebuia să impresioneze prin zgomot, precum cea a evreilor, ci trebuia executată de către toți cei care participau, urmărindu-se în primul rând nu desfătarea auzului, ci mângâierea sau alinarea sufletului.
Deci, cântarea trebuia să aibă, așa cum vor pleda Sfinții Părinți, un rol duhovnicesc, să izvorască din adâncul sufletului, fiind executată numai cu voce umană.
Cu vremea, creștinismul s-a răspândit, comunitățile devenind puternice, dar și numeroase, așa că se impunea ca mulțimile să fie strunite, pentru evitarea dezordinii.
De aceea, autoritățile bisericești, prin canoane sau prin alte recomandări, vor fi nevoite să reglementeze multe aspecte în ceea ce privește cântarea bisericească în lăcașurile de cult, fixând atribuții precise, atât pentru ierarhia superioară, cât mai ales pentru cântăreți și membrii comunităților.
Celebre sunt Canoanele 15 și 59 ale sinodului local din Laodiceea din secolul al IV-lea, precum și Canonul 75 al Sinodului Trulan din 691. Primul recomandă poporului drept-credincios, care participă la cântarea în biserică, să asculte de psalții sau cântăreții canonici, care erau desemnați special să conducă organizat cântarea; al doilea interzicea întrebuințarea imnurilor particulare în biserică, aceasta din grija de a nu se infesta cântarea și imnografia creștină cu creații, conținând idei păgâne sau eretice; al treilea recomanda celor ce se află în biserică pentru a cânta „să nu se folosească de strigăte netocmite, silind firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică și care nu-i sunt potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte și smerenie să aducă laude lui Dumnezeu, Cel ce veghează asupra celor ascunse, căci Sfântul Cuvânt a învățat pe fiii lui Israel să fie cucernici“.
(Augustin PĂUNOIU)