„Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta“

După 1989, cântarea noastră bisericească și-a văzut de drumul ei, chiar dacă s-au ivit indivizi sau grupuri cărora nu le mai plac frumoasele noastre cântări psaltice, întru apărarea și promovarea cărora corifeii muzicii românești, Macarie, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu și mulți alții, au depus eforturi deosebite, mai ales că elementul grecesc era atunci foarte prezent.
Proverbiale au rămas constatările lui Macarie Ieromonahul și ale lui Anton Pann, când afirmau cu un veac și jumătate în urmă că „muzica noastră românească demult și-a căpătat un caracter național“. Memorabil este apelul lui Pann adresat tuturor cântăreților: „Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a și le cânta“.
Macarie nu dezavua cântarea grecească în sine, că doar și el traducea textul și prelucra melodia, dar tuna și fulgera împotriva abuzurilor și exagerărilor în perceperea și executarea acestora, „căci mulți dintre cei care învață puțină elinească își tăgăduiesc și patria, și neamul. Așijderea și cei ce învățau câte puțină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi, zicea el în 182, se rușinează nu numai de a cânta Heruvic și altele românești, ci și Doamne miluiește de a zice pre limba lui“. Cu alte cuvinte, Macarie nu avea nimic împotriva cântărilor grecești, ci împotriva schimonoselilor și a exagerărilor în executarea nazalizată excesiv, împotriva autohtonilor care imitau fără noimă pe greci. Cântarea grecească este foarte frumoasă, dar să fie executată de greci pricepuți și bine instruiți. De curând, mai precis cu ocazia concursului „Tineri, lăudați pe Domnul“, petrecut în toamna acestui an, am avut un plăcut sentiment ascultând grupurile celor șase Seminarii Teologice ajunse în faza finală, care au executat în prezența Părintelui Patriarh Daniel și a oaspeților români și străini cântări psaltice românești. Am constatat cu bucurie că se poate cânta muzică psaltică în toată România, deci și în provinciile unde nu s-a mai cântat de sute de ani, fără să existe în acest sens nici un fel de forțare din partea cuiva. Iar executarea cântărilor s-a făcut fără exagerări, fără imitații grecești, păstrându-se în limitele caracterului nostru național de care pomenea Anton Pann. Precizez, una este să îți îmbogățești repertoriul cântării de strană recurgând la vechii protopsalți româniși, alta este să ignori sau să denigrezi munca și opera unor oameni care s-au strecurat cum au putut printre furcile caudine ale unui regim „atotveghetor“ și extrem de suspicios cu orice lucrare a Bisericii. Poți să te apropii în ceea ce privește sistemul de interpretare a cântărilor psaltice de izvoarele grecești, dar să nu exagerezi încât nici chiar grecii să nu mai recunoască nimic. De aceea, să lăsăm pe frații greci să-și cânte ceea ce este al lor și cum știu ei mai bine, iar noi să-i imităm cât mai puțin și cu mare grijă, vâzându-ne de cântările noastre frumos alcătuite de marii creatori ai muzicii bisericești românești.
Suntem singurul popor ortodox din vecinătatea Balcanilor în al cărui cult coexistă în bună pace de peste 150 de ani și notația psaltică, și cea liniară, și cântarea omofonă sau monodică, și cea corală. La cele mai multe biserici, mai ales din mediul urban, se cântă la strană dimineața la Utrenie psaltichie, iar la Sfânta Liturghie se cântă, în cafas sau la strană, muzică corală, fără să se excludă una pe alta, ceea ce place credincioșilor. La fel se întâmplă și cu cele două feluri de notații, ele nu se exclud, ci se completează, iar un executant inteligent le urmărește simultan, fiindcă scopul final este însușirea sau executarea corectă a cântărilor bisericești.
(Pr. Prof. Nicu MOLDOVEANU)