Canonul de la Spovedanie nu e o pedeapsă, ci un mijloc de îndreptare
În contradicție cu pedeapsa penală, epitimia este în primul rând un mijloc de îndreptare a păcătosului. Căci, prin cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, „vindecarea să se hotărască nu cu timpul, ci cu chipul pocăinței” (can. 2), reluat și întărit de Sinodul V-VI ecumenic (Trulan) care cere ca duhovnicul „să cerceteze felul păcatului și aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, și astfel să aducă bolii vindecarea potrivită”. De asemenea, duhovnicul trebuie să stea în orice chip împotriva patimei „fie prin doctoriile cele mai aspre și mai iuți, fie prin cele mai moi și mai blânde și să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinței și îngrijind cu înțelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus” (Canonul 102).
Reiese în mod clar de aici viziunea Bisericii asupra epitimiei. Departe de a fi o pedeapsă, ea este un mijloc de însănătoșire. Așa cum bolnavul se duce la medic pentru vindecare trupească, așa merge credinciosul la duhovnic pentru a primi vindecarea sufletească și, prin ea, pe cea trupească. Iar duhovnicul, așa cum arată la textul aceluiași Canon 102, în frumoasa limbă a Pidalionului, este „cel ce se arată știutor de doftoria cea întru duhul”, căci „nu simplă este boala păcatului, ci de multe feluri, și multe odrasle de vătămare odrăslește, din care răul mult se revarsă și înainte sporește, până să stea împotriva puterii celui ce vindecă”. Se știe dar că, deși din punct de vedere al harului nu există nici o diferență între preot și preotul-duhovnic, totuși duhovnicia reclamă o anumită experiență, astfel că ea nu se primește de la începutul preoției, ci printr-o ierurgie specială, doar după ce preotul capătă experiența necesară.
Menirea preotului-duhovnic nu este aceea de a pronunța sentințe, ci de a se apleca cu dragoste și dăruire asupra celui care vine la el, de a-i asculta mărturisirea și de a căuta mijlocul de îndreptare (nu pierdem din vedere înțelesul de „dreptar” al termenului „canon”). Duhovnicul, analizând mărturisirea și observând gradul de căință, prescrie tratamentul cel mai adecvat pentru însănătoșire. Și acesta poate consta în fapte de milostenie, participare de un anumit număr de ori la Sfântul Maslu, un număr de rugăciuni, un număr zilnic de mătănii, pelerinaje la mănăstiri. Și sunt mijloace eficace de adâncire a pocăinței, de eliberare de patimă, de smulgere din nefiresc și readucerea credinciosului la vrednicia de a reintra în comuniune cu ceilalți membri ai Bisericii: dăruirea de bani și de lucruri pentru îndreptarea celui zgârcit, a furului și a înșelătorului, botezarea unor prunci proveniți din familii sărace și creșterea unor astfel de copii pentru îndreptarea celor care au lepădat prunci.
Pentru a-l ajuta pe cel căzut să conștientizeze starea de păcat, dar și ca un ghid în suișul spre comuniune, Biserica veche cunoștea patru stări sau patru etape: tânguirea, când cel ce se căia de faptele sale nu avea voie să intre în biserică, ci se ruga de cei care intrau „ca fiecare, după milostivire pentru dânsul, să facă întinsă rugăciune către Domnul”, ascultarea, când i se permitea intrarea în pridvorul bisericii și prezența doar cât să audă „Scriptura și învățătura”, apoi fiind obligat să părăsească sfântul lăcaș, prosternarea, când i se permitea intrarea în biserică, lângă ușă, și stând în genunchi participa la Liturghia catehumenilor, ieșind deodată cu aceștia, și împreună starea, când i se permitea rămânerea pe tot parcursul Sfintei Liturghii (Can. 75 al Sfântului Vasile cel Mare și Can. 11 al Sfântului Grigorie al Neocezareei).
(pr. asist. univ. Gruia ZAMFIRESCU)
