Canonul cel Mare, citit numai în postul Paștelui

Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, care se citește în perioada Postului Mare, reprezintă una dintre treptele pocăinței ce conduc spre Ziua Învierii lui Hristos.
Canonul cel Mare este una dintre cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă operă a imnografiei despre pocăință. Deși abundă în episoade biblice, totuși nu este o simplă concentrare a unor teme biblice. Dimpotrivă, în acest Canon toate faptele scripturistice la care s-a făcut părtaș omul – crearea, căderea, alungarea din Rai, întoarcerea, așteptarea, răscumpărarea – sunt personalizate. Ele se transformă în faptele fiecăruia dintre noi: crearea mea, căderea mea, răscumpărarea mea. Istoria personajelor devine istoria mea, iar eu devin conștient de profunzimea ei: „De unde voi începe să plâng faptele vieții mele celei ticăloase?”. Canonul ne introduce pe fiecare dintre noi în istoria Sfintei Scripturi și ne determină să conștientizăm, prin intermediul modelelor de pocăință, amplitudinea păcatelor noastre și înstrăinarea față de Dumnezeu.
Un monah tânăr și erudit
Despre autorul Canonului cel Mare, Sf. Andrei Criteanul, nu se știu foarte multe, existând încă multe controverse asupra vieții, dar mai ales asupra operei sale. Se crede că s-a născut în Siria, în orașul Damasc, în jurul anului 660. Tradiția spune că Andrei nu a putut vorbi până la vârsta de 7 ani, când a primit Sfânta Împărtășanie într-o biserică din Ierusalim. Din acest motiv, părinții l-au închinat lui Dumnezeu, astfel că după moartea lor a intrat într-o mănăstire ierusalimiteană, cel mai probabil la „Sf. Sava”. Remarcat de patriarhul Teodor al Ierusalimului, este ajutat de acesta să își însușească o bogată cultură teologică, devenind în același timp secretarul lui particular. În jurul anului 685, Andrei, deși monah, este trimis la Constantinopol, împreună cu mai mulți clerici. Scopul delegației era de a subscrie hotărârilor Sinodului al VI-lea Ecumenic (Constantinopol, 680-681) în numele Bisericii Ierusalimului și de a-l felicita pe Constantin al IV-lea Pogonatul pentru biruința împotriva monoteliților (cei care susțineau că Hristos a avut o singură voință).
Părintele săracilor
Îndeplinindu-și obligațiile, Andrei a rămas în capitala bizantină și a fost hirotonit diacon. Mărturiile istorice arată că Iustinian al II-lea (685-695, 705-711) l-a numit administrator al orfelinatului „Sf. Pavel”. El a făcut din milostenie una dintre preocupările sale de bază, arătându-se foarte compătimitor față de săraci, părinte pentru orfani, apărător al cauzei dreptății și refugiu pentru cei persecutați. Distingându-se prin numeroasele sale calități, în preajma anului 712 a fost ales Arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. Deși s-a opus inițial ereziei monotelite, sub presiunea împăratului Filip Vardanis a acceptat pentru scurtă vreme doctrina eretică, participând chiar și la pseudo-sinodul (conciliabulum) din 712, ce a condamnat învățătura Sinodului al VI-lea Ecumenic. În anul următor însă, s-a dezis de această cădere, reluându-și scaunul de arhiepiscop și activitatea de imnograf și predicator. În Creta, binefacerile sale s-au înmulțit și s-au extins, concretizându-se prin ridicarea mai multor așezăminte filantropice, între care și un spital pentru săraci.
O listă impresionantă de scrieri
A păstorit orașul cretan până în jurul anului 740, când, nu se știe din ce motiv, a fost chemat la Constantinopol. La întoarcere, slăbit de boală și de bătrânețe, se oprește în insula Lesbos (Mitilina), în orașul Eresos, unde își încredințează sufletul său lui Dumnezeu. Biograful său, monahul Niceta, afirma că și-a cunoscut dinainte sfârșitul pământesc. A fost înmormântat în una dintre cele mai vechi biserici ale insulei, cunoscută ulterior drept Biserica „Sf. Andrei”. Lista scrierilor pe care le-a lăsat în urmă nu este pe deplin finalizată. Criticii săi menționează aproximativ 60 de cuvântări, 59 de canoane, 66 de irmoase (troparele de la începutul canoanelor), 34 de stihiri și 47 de idiomele (tropare cu melodie și ritm propriu), ceea ce indică o activitate prolifică pentru epoca sa. Cuvântările sale, în care se îmbină în mod armonios învățătura dogmatică, istoria, citatele scripturistice, imaginația poetică, frazeologia distinsă și retorica eleganță și precisă, îl plasează pe Sf. Andrei între cei mai de seamă predicatori bizantini.
„Inventatorul” canonului liturgic
Cea mai importantă latură a activității sale rămâne însă imnografia, nu atât pentru extensia impresionantă sau varietatea tematică, cât pentru că Sf. Andrei este cel care a introdus în cultul liturgic canonul, o nouă formă de cântare religioasă. Iar expresia desăvârșită a acestui nou stil îl constituie Canonul de pocăință, cunoscut și sub numele de Canonul cel Mare, nu numai datorită lungimii sale (266 de strofe față de cele 30 ale unui canon obișnuit), ci și profunzimii conținutului său. Nu se știe când sau unde a fost compus acest Canon, cercetătorii lansând două ipoteze.
Plecând de la ultima strofă a Canonului, prima ipoteza susține că Sf. Andrei l-a compus pe când se afla în Constantinopol, înainte de a fi hirotonit arhiepiscop sau la puțin timp după, în urma unei strălucite victorii împotriva arabilor, precum cea din 717.
A doua ipoteză susține însă că acest Canon a fost scris la bătrânețe, în Gortyna, Constantinopol sau Eresos, orașul în care a și fost înmormântat, constituind un adevărat „cântec al lebedei”. Dovadă în acest sens stau numeroase indicii, precum: „măcar la bătrânețe nu mă lăsa în iad deșert”, „măcar la sfârșit mântuiește-mă” sau „timpul vieții mele este scurt”. Nu se știe unde a fost citit pentru prima dată, dar este plauzibil ca el să fi pătruns în cult în unele biserici din Creta încă din timpul vieții autorului sau, răspândindu-se ulterior. Se crede că tot Sf. Andrei a ales ca el să se cânte pe glasul al 6-lea, o muzică tristă și lină.
(Daniela LIVADARU)