Canonul cel Mare – cântarea smereniei și a pocăinței

Canonul cel mare este o capodoperă a imnografiei răsăritene, în centrul căreia se află smerenia și pocăința ca mod de răscumpărare a omului împovărat de conștiința păcatului. Acest Mare Canon poate fi citit nu numai în biserica sau chilie, dar și oricând în casa fiecărui creștin însuflețit de râvna pocăinței.
Autorul, Sfântul Andrei Cretanul, s-a născut la Damasc în anul 760 și a murit la Erisso, pe insula Lesbos, în anul 840. De foarte tânăr și-a agonisit o înaltă știință de carte și tot de tânăr a îmbrățișat viața călugărească, devenind monah în mănăstirea Sfântul Sava, pe lângă Ierusalim, unde și-a adâncit nu numai viața duhovnicească, ci și pe cea teologică, adiată de harul poetic.
Avea numai douăzeci și cinci de ani când patriarhul Ierusalimului l-a trimis cu o misiune bisericească la Constantinopol. Apoi, hirotonit ca diacon, a primit ascultarea de a conduce un orfelinat și o casă de bătrâni, implicându-se astfel și în opera de asistență socială a Bisericii.
Canonul face parte din slujba de dimineață În jurul anului 700 a fost numit Arhiepiscop al Cretei, de unde și numirea de Cretanul (în unele cărți i se mai spune și Ierusalimiteanul, ca unul care și-a început activitatea în Sfânta Cetate).
Sfântul Andrei Cretanul a fost unul dintre primii și cei mai mari imnografi ai Bisericii de Răsărit. Opera sa capitală este Canonul cel mare, alcătuit spre sfârșitul vieții, cam la vremea când Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, compunea Viața Sfintei Maria Egipteanca.
Canonul aghiografic e o specie de poezie cu formă fixă (cum ar fi, în poezia laica, sonetul sau glossa), iar numele îi vine de la grecescul kanon, care înseamnă „norma“, „regula“, „principiu director“. De obicei, el este alcătuit din noua cântări (ode), după numărul celor nouă cete îngerești; fiecare din acestea cuprinde un număr de tropare (strofe), precedate de un irmos (care anunță tema troparelor) și urmate de un imn al Sfintei Treimi și un altul al Născătoarei de Dumnezeu. De regulă, canonul face parte din slujba de dimineață (utrenia) și e dedicat sfântului (sau sfinților) din ziua respectivă. Opera Sfântului Andrei Cretanul are o situație cu totul aparte. El se numește Canonul cel mare sau Marele Canon, pentru trei rațiuni principale: adâncimea gândirii, frumusețea expresiei și numărul troparelor (în total, 211).
Tema Marelui Canon El a fost rânduit de Biserica în cartea de slujbe numita Triod (Trei-Ode), și anume la utrenia de joi în săptămâna a cincea din Postul Mare, adică la vremea când creștinii – monahi și mireni – trebuie să-și sporească efortul de purificare în așteptarea Patimilor și Învierii Domnului. Cu vremea s-a hotărât ca el, împărțit în patru segmente (și cu unele prescurtări) să fie cântat – sau citit – și în prima săptămâna a Postului Mare, și anume în zilele de marți, miercuri, joi și vineri.
În decursul timpului – dar tot în vechime – în Canonul Sfântului Andrei au fost intercalate și triodele (tricântările) altor imnografi, Teodor și Iosif, anume la începutul cântărilor a patra, a opta și a noua, precum și imnurile dedicate Sfintei Maria Egipteanca (a cărei pomenire se face în Duminica imediat următoare) și Sfântului Andrei.
Tema centrală a Marelui Canon (ca, de altfel, a întregului Triod) este relația antinomică dintre bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu. Dacă El, la Înfricoșătoarea Judecată, îi va osândi la chinuri veșnice pe cei păcătoși, înseamnă că e lipsit de bunătate; dacă, dimpotrivă, îi va ierta pe toți, fără nici o discriminare, înseamnă că nu e drept. Creștinii care merg pe ultima variantă cad în deznădejde; cei care merg pe a doua cad în laxitate morală.
Credința omului, alimentată de conștiința păcatului
Marele Canon, în cel mai autentic spirit ortodox, cultivă echilibrul: „Când ca un milostiv, vei ședea Judecător…“ (ultimul tropar din cântarea a opta). Așadar, Dumnezeu judecă drept tocmai prin faptul că dreptatea e precedată de bunătate. Prin păcat, omul își prezumă osânda, dar prin credință speră în iertare. Credința omului însă se cere alimentată de conștiința păcatului și, prin urmare, de pocăință, dar fără ca prin aceasta el să pretindă îndreptățire: „Cu toate că a greșit, Mântuitorule, eu știu că Tu ești iubitor de oameni: lovești cu milă și Te milostivești fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi, și ca un părinte alergi chemându-l la Tine pe fiul risipitor“ (Cântare întâi, troparul 12). Sfântul Andrei și-a construit Canonul pe exemplele unor personaje – pozitive sau negative – din Vechiul și Noul Testament, acestea două nemaifiind diacrone (desfășurate în timpul istoric), ci sincrone (convergând către omul aspirant la mântuire).
(ÎPS Bartolomeu ANANIA)