În virtutea interesului care le poartă invariabil fesul, oamenii politici știu să și-i apropie pe mofturoșii reprezentanți ai presei, chiar dacă asta pretinde de la ei un mare consum de ipocrizie. De cele mai multe ori, ipocrizia adusă în discuție îmbracă haina vocală: astfel, ziariste decolorate află despre ele că-s fermecătoare și inteligente, iar ziariști mâncați de rapăn intelectual aud despre ei că-s vrednici despicători de anchete curajoase, că descind din femurul lui Arghezi și că fără aportul lor opinia publică ar rămâne beznificată pe vecie.
Uneori, când interesele le-o cer, oamenii politici merg mai departe și se sacrifică atât de crucial, încât își aleg gagicile de pe pajiștile pe care țopăie jurnaliste, în general nu foarte fragede. Și nu puține sunt cazurile când efemeridele ibovnice îmbracă apoi țolul, mai mult sau mai puțin trainic, de nevastă, crescând astfel nu doar calitatea actului politic, ci și a celui marital, cu anexa sa numită „natalitate”, de care, în calitate de buni români, nu trebuie nici o clipă să uităm a ne îngriji.
Însă piscul conlucrării oamenilor politici cu presa este atins când se întrezăresc alegerile locale ori generale. Atunci, ca la un sunet de bucium ori de trombon, candidați la primărie, la deputăție ori la senatorie se aștern pe nășit jurnaliști. Vizând legitim o ilustrare rozalie în presă a activității lor, ilustrare cu mare impact la norodul alegător, politicieni cu început de burtică sau de-a dreptul obezi îi fugăresc pe reporteri, le gonesc pe reporterițe, iau urma realizatorilor de tocșouri și a cititoarelor de știri televizate de pe prompter… Îi încolțesc, le înghesuiesc, îi prostesc, le aburesc, îi zăpăcesc… Și-ntr-un final apoteotic, le potrivesc verighetele pe dește, urându-le casă de piatră și numărându-le în palmă consistența darului.
Și ce joc și voie bună se încing apoi la nunta care e obligatoriu ca-n povești!
– Nașul meu e senator!- cântă cu talent Nicolae Guță, artist invitat de onoare.
– Finul meu e ziarist!- completează cu talent Vali Vijelie, invitat artist de onoare.
Partea cea mai fragilă a acestui gen de comunicare umană vine odată cu fireasca împleticire a limbilor care, la nunți, dă uneori în mod destructiv aramele pe față. În acele momente de-o euforie înșelătoare, nașul înfierbântat îi poate cere finuței să-i arate puțin pagina sportivă sau micul ei editorial.
Iar de-aici se pot naște foarte multe complicații nedorite.
