Erau doi frați care și-au împărțit averea părintească. Cel mai mare a rămas acasă, alături de tatăl său, iar cel mai mic a adunat totul și a plecat într-o țară îndepărtată. Acolo și-a cheltuit întreaga avere, ducând o viață desfrânată. După ce nu i-a mai rămas nimic, a început să sufere de foame (Luca 15, 11-17).
După ce nu a mai avut ce mânca, s-a gândit: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Tatăl său l-a lăsat să plece de lângă el tocmai pentru a-l învăța ce mare este binele de a rămâne acasă, alături de el. De multe ori, atunci când Dumnezeu nu ne convinge cu vorbele, ne lasă să ne convingem noi înșine, din pățaniile noastre. Așa a făcut și cu poporul israelit. Pentru că le-a transmis atâtea prin prooroci și nu i-a convins, i-a lăsat să învețe pe pielea lor. Le-a spus: Lepădarea ta de credință te va pedepsi și răutatea ta te va mustra (Ier. 2, 9). Și așa s-a și întâmplat.
Așadar, după ce fiul risipitor a învățat pe pielea lui cât de rău este să-ți lași casa părintească, s-a întors înapoi. Iar tatăl său, fără răutate, l-a primit cu brațele deschise. De ce? Pentru că era părinte, nu judecător. După aceea, a făcut petrecere mare, de bucurie că i s-a întors fiul. Toată casa sa era în sărbătoare. Să fie aceasta răsplata răutății? Nu a răutății, omule, ci a întoarcerii din răutate; nu a păcatului, ci a pocăinței; nu a risipirii, ci a îndreptării.
„Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt”
Însă fiul cel mai mare s-a supărat văzând acestea. Atunci, tatăl său i-a spus cu blândețe: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat (Luca 15, 31-32). Atunci când trebuie să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire și iertare. Nici un doctor nu refuză să-i dea medicamente bolnavului pentru că boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greșeli pe care acesta a făcut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin câte a pătimit pe acolo pe unde a rătăcit. Atâta vreme a fost înstrăinat și s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalți și cu nefericirea. De aceea zice tatăl său: mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Vrea să-i spună fiului rămas acasă să nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost în trecut și la faptul că este vorba de fratele său, nu de un om străin. S-a întors la tatăl său, care a uitat ce s-a întâmplat în trecut sau mai bine zis, își aduce aminte numai de lucrurile care îi trezesc în suflet dragostea și îngăduința, așa cum îi șede bine oricărui părinte.
Nu i-a reproșat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferințele prin care a trecut
De aceea, el nu a pomenit relele săvârșite de fiul său, ci numai pătimirile sale. Nu i-a reproșat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferințele prin care a trecut.
Oricât ar dura viața noastră, să nu deznădăjduim. Nădăjduind spre Domnul și cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate și să mergem pe calea virtuții, să ne căim și să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoșătorului scaun de judecată al lui Hristos și să intrăm în Împărăția cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.
(din “Problemele vieții”,Editura Egumenita, www.ioanguradeaur.ro)
