Harnicul cercetător sucevean Nicolae Cârlan își continuă investigațiile în perimetrul vieții și operei lui Ion Luca, de această dată publicând piese inedite ale dramaturgului ce-și doarme somnul de veci la Vatra Dornei, însoțite de aparatul critic necesar și de câteva texte de referință datorate unor condeie ilustre: Arghezi, Comarnescu, Anania ș.a. („Când țipă animalul”, Ed. „Floare albastră”, f.a.)
Aproape n-are rost să remarc seriozitatea actului editorial și competența cu care se operează în domeniul cercetat – cei care cunosc cărțile lui N. Cârlan știu că, de regulă, prea puține ar avea să-i reproșeze vreodată cititorul cel mai exigent. Din păcate, fenomenul enclavizării cărții, tipic pentru România de azi, ca și, în general, indiferența față de orice nouă apariție, fac puțin probabilă circulația și, în consecință, impactul ce-l merită asemenea lucrări merituoase și singulare.
Am scris cu alte prilejuri despre relația de amiciție a familiei mele cu Ion Luca, descriind și vacanțele petrecute în vilișoara din Vatra Dornei, str. Parcului 37. Unde amfitrionul, surprins de faptul că puștiul din Ițcani încerca să scrie… teatru (desenasem cu creioane colorate și coperta teribilei drame „Furtuni sub cer senin”) mi-a dat primele lecții de tehnică a scriiturii dramatice, îndoind foaia în lung, spre a utiliza mai economicos spațiul disponibilizat de replicile scurte… Am relatat și despre întâlnirea târzie cu incomodul dramaturg când, la „Junimea”, i-am refuzat cu deplină ne-recunoștință și prea puțină înțelegere față de un destin de-a dreptul damnat, publicarea „operei omnia” (vezi „Printre cărți”, pag. 47 și urm.)
Se spune că principalul inamic al dramaturgiei lui Ion Luca a fost… Ion Luca – și chiar așa-i. Teribil de orgolios („Eu sunt cel mai mare dramaturg român!”) își desființa cu brutală vehemență atât contemporanii, cât și înaintașii (mai avea și dreptate – vezi cazul Davidoglu) și nu se sfia să ofere mustrătoare lecții de poezie lui… Eminescu! Opera lui este profund inegală, în bună parte și din pricina aflării bietului scriitor „sub vremi”, într-o perioadă de exuberantă înflorire a proletcultismului. A încercat din răsputeri să se adapteze „din mers”, a recurs la compromisuri, fiindcă trăia din scris, semnând traduceri dintr-o limbă de care n-avea habar (rusa) și acceptând co-autorlâcul unor mahări ai vremii. Drept pentru care a dat rateu după rateu. Miezul operei sale, însă, rămâne (Arghezi observa că Luca „nu se joacă de-a succesul facil”) și subscriu observației concluzive a lui Valeriu Anania:”omul a fost un scriitor adevărat și a ținut în mână un condei fertil, în care a crezut cu fanatism și căruia i-a sacrificat totul. El nu a trăit decât pentru arta lui.”
Cazul Ion Luca ilustrează deplin și cât se poate de exact conceptul de „defazare” cu care unii critici s-au grăbit să-i ștampileze pe confrații de peste Prut. Organic, Luca n-avea cum să afle calea racordului cu o ideologie profund ostilă propriilor convingeri. Ceea ce nu-l împiedeca să scrie memorii și să reclame în dreapta și-n stânga. De câteva ori s-a adresat lui Gh. Gheorghiu-Dej, încercând (ce iluzie bizară!) să determine reprezentarea piesei „Salba reginei”, unde personaje din lumea evreilor își tot vând unul altuia, înșelându-se în cascadă. Asta în vremea Anei Pauker, a lui Vasile Luca & comp.! Piesa fusese jucată cu succes la Naționalul bucureștean în 1933, iar naivul autor voia s-o vadă din nou în scenă, în loc s-o facă uitată, îngropând via până la trecerea crivățului. Atrag atenția dlui Cârlan asupra unui episod relatat de Adrian Marino în recenta (și foarte discutabila) sa carte de memorialistică: în 1947, Al. Piru scrie elogios despre „Salba reginei”, sugerând și o eventuală subtilă referire la Ana Pauker. Scandal până la cer: Călinescu a fost nevoi să-i dea afară de la „Națiunea” pe Al. Piru și pe A. Marino. Ultimul uitând să adauge amănuntul că denunțul a fost opera… Ninei Cassian. Scriindu-i lui Dej, Luca își închipuia că poate fi făcut uitat eseul său „Creștinism și bolșevism”, apărut în broșură în 1922, unde doctorul (și) în teologie susținea și argumenta distincția cuvenită și necesară în termeni care mă mir că nu l-au dus direct la Jilava. Probabil că încă nu fusese citit, din urmă, chiar tot… Despre piesele inedite publicate în volumul „Când țipă animalul”, cu alt prilej.
