Când sunt slab, atunci sunt tare – în căutarea libertății lăuntrice

Unul dintre punctele esențiale în viața duhovnicească și, de altfel, în orice căutare, este importanța scopului. Înainte de a începe un proiect, este necesar să ne întrebăm despre posibilitatea realizării lui. Înainte de a ne implica într-o lucrare, este bine să discernem asupra finalității pe care o căutăm.
În acest sens, meditând asupra Sfintei Scripturi și asupra scrierilor Sfinților Părinți ai Bisericii nedespărțite, se pare că viața creștină este arzătoare a căutării „slăvitei libertăți a copiilor lui Dumnezeu”. Libertatea lăuntrică este descrisă ca piatra unghiulară a tot edificiul duhovnicesc. Fără de ea, săvârșirea dumnezeieștilor porunci, iubirea lui Dumnezeu și iubirea de aproapele par imposibile. Etapele curățirii lăuntrice, așa cum sunt descrise de către Părinți, au ca scop starea de libertate lăuntrică. Ei afirmă că nu există iubire adevărată fără libertate. Iubirea este fiica libertății.
1. Patimile falsifică raportarea la real
Căutarea libertății ne trimite la toate alienările noastre și pune în evidență aspectele multiforme ale eului, precum lumina arată umbrele. Eul nu știe să iubească. El nu știe decât să-și poiecteze iluziile, nevoile, fricile, angoasele asupra ceiluilalt și asupra lumii. Eul este idolatrul lui însuși, nu se iubește decât pe sine. Iubirea de sine sau filautia este începătura și maica tuturor patimilor. Raportarea la sine și la lucruri este falsificată, realitatea este deformată după o percepere delirantă, alienată față de patimi. Orice relație devine, din acest moment, dominată de poftă, minciună sau mânie.
Patimile întunecă înțelegerea, pervertesc judecata și împiedică orice discernământ. Totul este interpretat în funcție de ce se resimte pe moment: de plăcut sau neplăcut, de poftă, de ceea ce convine sau oferă confort, de ceea ce satisface sau, dimpotrivă, contrariază. Eul caută plăcerea imediată. El identifică dorința cu obiectele dorinței, devenind astfel captiv și rob al dorințelor multiple – care sunt alienate de bunătățile veacului pe care-l trăim. Acesta este perceput în funcție de profitul sau de plăcerea pe care o poate obține.
Eul este închis în iluzia văzutului și palpabilului, el nu are decât o cunoaștere superficială. Pentru eul pătimaș, lumea devine locul proiecțiilor, iar creaturile sunt mijlocul de a-și satisface patimile. Sfântul Isaac Sirul afirmă că „inteligența căzută în simțirea carnală nu mai are decât o cunoaștere lumească și produce gânduri bolnave”. De exemplu, pofta falsifică raportarea la realitate prin obiectivare. Ea îl face pe om dependent de un obiect, în timp ce viața lui îi vine de la Dumnezeu. Pofta îi dă obiectului o putere pe care nu o are. Pofta este o idolatrie.
Patimile se hrănesc fundamental din gânduri și din imaginație. Nu numai din cele pe care le trezesc ele, dar și din cele pe care demonul i le propune omului și care, de altfel, sunt la originea nașterii și dezvoltării lor. „Mai întâi se nasc gândurile, apoi se arată patimile”, remarcă Sfântul Dorotei din Gaza. În cartea Facerii, la al treilea capitol, cea dintâi ispită este pofta. Această ispită este mincinoasă, ea te face să crezi în ceea ce nu există, deformează cuvântul dat. Pofta sau duhul posesiei naște mânia. Violențele, uciderile, războaiele sunt consecința poftei care te face să râvnești la binele altuia.
Pofta, ca și patimile, în general, este o deviere a dorinței originare. Dorința nativă a omului este dorirea de Dumnezeu, dorirea unei reciprocități de iubire. Pofta este dorirea bunurilor veacului acesta, dorirea de posesie care naște violențele criminale. Evagrie Ponticul, important păzitor al vieții monahale din Egiptul secolului al IV-lea, ne spune acest cuvânt al unui monah: „Dacă tai dorințele, este pentru a elimina pretextele de mânie”. Evagrie adaugă: „Să nu îngădui niciodată pofta, căci ea este cea care hrănește mânia”.
2. Patimile falsifică relația noastră cu celălalt
Prin iubirea bunurilor materiale, a banilor și a plăcerilor pe care i le procură – dar și pentru că le preferă pe acestea bunătăților și plăcerilor spirituale – omul cade în patima mâniei, după cum o spune limpede Sfântul Maxim: „Noi le-am preferat pe cele materiale și păgâne poruncii iubirii și, pentru că ne-am alipit lor, ne luptăm împotriva oamenilor, în timp ce ar trebui să preferăm iubirea tuturor oamenilor în locul celor văzute și chiar a trupului nostru”.
Pofta duce la dușmănia, chiar la ura celuilalt. Ea ne face să-l considerăm pe aproapele nostru ca pe un rival, un concurent. Apoi, în cele din urmă, un dușman. Ea introduce, așadar, o deviere și o minciună. Deviere, căci ne face să urâm în loc să iubim. Minciună, căci ni-l prezintă pe celălalt ca pe un străin, în timp ce noi împărtășim cu el același trup, aceeași fire de om. Așadar, ea falsifică raportarea mea la celălalt, introduce o percepere eronată a celuilalt. Ea mă face să cred că celălalt este un dușman și că are intenții negative în ceea ce mă privește.
Din pricina duhului poftei, ajung să proiectez asupra celuilalt pasiunile idolatre care sălășluiesc în inima mea. Eu nu-l mai văd pe celălalt, ci văd în el propriile mele proiecții. Sub influența patimii, atribui celuilalt gânduri, sentimente care nu sunt neapărat în inima lui. Câte conflicte și tensiuni se nasc din pricina proiecțiilor care sunt o orbire față de sine și față de celălalt! Față de sine, căci nu recunosc că proiecțiile îmi aparțin. Față de celălalt, pentru că îl ignor, nu știu să îl ascult. Nu văd în el decât proiecțiile mele egocentrice. Sfântul Ioan Scărarul precizează: „Violența este simptomul unei mari suficiențe”. Ea este o întunecare a rațiunii, distruge discernământul și orice înțelepciune. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „mânia este o nebunie de moment”. La mânie, rațiunea este cu totul în slujba patimii, fiind întunecată. Realitatea este percepută în chip deformat, după o cunoaștere delirantă și mincinoasă, născută din patimă.
Delirul născut din mânie are iarăși ca efect modificarea proporției lucrurilor pe care omul le percepe. Unele evenimente iau o importanță nemăsurată, altele sunt minimalizate, chiar ascunse. Nu putem decât să constatăm că, adeseori, mânia constă într-o neînțelegere. Însă, precizează Sfântul Teofan Zăvorâtul, „vrăjmașul vine și îi conferă greșelii aparența de drept legitim dându-i o asemenea amploare, încât am putea crede că tot universul se va nărui dacă nu obținem satisfacția”.
Violența și mânia sunt o orbire a rațiunii și expresia majoră a alienării. Ele sunt consecința fricii, care este pricina a toate patimile. Frică de a nu fi iubit. Această frică este mormântul libertății. Ranchiuna, ura, spiritul de răzbunare sunt, la fel, moartea libertății.
Să-l mai ascultăm pe Sfântul Teofan Zăvorâtul în „Arta rugăciunii”, la pagina 291:
Să ne amintim cum procedează vrăjmașul ca să ne ispitească. Vârful sabiei lui este introducerea unui gând în inimă. Diavolul se așteaptă ca inima să reacționeze și, pe această previziune, construiește o ispită puternică. Să presupunem, de exemplu, că vă gândiți la cineva care v-a jignit: iată vârful sabiei vrăjmașului. Dacă inima răspunde acestui gând, primind lăuntric un sentiment de ranchiună împotriva celui ce a jignit, înseamnă că sabia a pătruns până în suflet și l-a rănit. De îndată, vrăjmașul se apropie de suflet și stârnește furtuna mâniei și dorința de răzbunare. Însă dacă, dimpotrivă, inima este întotdeauna gata să ierte jignirile, se păstrează într-o stare de blândețe senină și de pace față de toți, atunci puțin contează că vrăjmașul se arată sufletului într-un chip foarte viu, puțin contează amintirea jignirii pe care a îndurat-o: inima nu reacționează. Vrăjmașul nu are nicio firidă prin care să poată introduce ispita.
Vrăjmașul, puterile demonice nu pot nimic împotriva omului, fără consimțământul acestuia. De aceea, omul trebuie să lupte lăuntric pentru a nu se lăsa dus de ispite. Nu va putea face aceasta decât dacă recunoaște că este în stare de mai rău. De se crede drept, poate deveni prada potrivnicului din pricina iluziei, a lipsei de trezvie. Libertatea stă în conștientizarea lipsurilor lui, a punctelor lui slabe, a neputinței de a se schimba: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10).
3. Când sunt slab, atunci sunt tare
Calea eliberării este toată recapitulată în acest cuvânt al lui Hristos: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41). Trezvia și rugăciunea sunt complementare. Pentru a nu consimți patimile, sunt necesare amândouă. Scopul este acela de a deveni liber dinaintea ispitei. În lucrare, acest scop este de neatins doar prin puterile omenești. Într-o concepție juridică a păcatului, această neputință se traduce prin vinovăție.
Vinovăția este legată de o morală a obligației și a desăvârșirii. Aceasta este alienantă, căci ne închide într-o autocondamnare și o devalorizare a sinelui, fiind rodul unei lecturi eronate a Evangheliilor după care ni s-ar fi poruncit să iubim sau să fim desăvârșiți: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Or Hristos nu a venit să ne învinovățească, ci să ne mântuiască. El nu a venit să ne spună că am putea deveni desăvârșiți prin noi înșine, ci ne spune că desăvârșirea vine de la Dumnezeu. În acest sens, El a venit să ne cheme la pocăință.
Pocăința exclude orice sentiment patologic de vinovăție. Pocăința este conștientizarea eșecului și a neajunsurilor omului. Pocăința este deschiderea spre relația cu Dumnezeu provocată de conștientizarea eșecului existențial și a neputinței de a atinge scopul. Este mișcarea exprimată de către fiul risipitor care acceptă să-și recunoască eșecul, căderea, degradarea și care-și aduce aminte de casa Tatălui său. Se ridică și se hotărăște să revină cu duh smerit. Tatăl îi iese în întâmpinare și îl ia în brațe.
Desăvârșirea rezultă din lucrarea lui Dumnezeu în om. A omului este dorirea de desăvârșire, a lui Dumnezeu este putința de a aduce omul la desăvârșire. „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Dumnezeu este Cel care îndumnezeiește, iar omul este cel care este îndumnezeit. Urcușul spre desăvârșire este o pogorâre în smerenie. Păcatul vine din autosuficiență, iar vindecarea vine prin smerenie.
În această perspectivă, calea spre desăvârșire nu este într-o ascensiune prometeană, ci într-o smerită acceptare a propriilor lipsuri, a slăbiciunii, a neputinței unite cu chemarea adresată lui Dumnezeu, în invocarea milei Lui. Omul egocentric, închis în vinovăția lui morbidă, nu știe să se deschidă iubirii milosârde. El vrea să se mântuiască singur. Pocăința, oarecum, este rodul unei deznădăjduiri, recunoașterea unui eșec care se deschide spre posibilitatea altuia, a Celuilalt. Atâta timp cât mai este în om o urmă de autosuficiență, mântuirea rămâne inaccesibilă. Cât este de eliberatoare pentru om recunoașterea limitelor, a lipsurilor, a eșecului, a neputinței! Acestea îl duc spre căutarea dumnezeiescului har, dar gratuit dat omului. Descoperirea libertății se poate afla la capătul tunelului dinspre disperare spre condiția de încredere și de abandon, spre condiția de smerenie: „Cel care se micșorează pe sine va fi înălțat”.
Pocăința, metanoia, este o deschidere a privirii, o lărgire a inimii. Ea invită la o nouă stare duhovnicească și la o nouă dispoziție a inimii, „nimă nouă, minte nouă”. Libertatea se experimentează în această mișcare a noutății: „Trebuie să vă nașteți de sus” (Ioan 3, 7). Această naștere din nou este trecerea de la voia mea la voia Lui, de la lucrarea mea la lucrarea Lui în mine: nu mai sunt eu, ci Hristos în mine. Atunci, slăbiciunea mea devine o fisură prin care Duhul Sfânt poate să acționeze. Rănile mele devin prilej de schimbare și posibilitate a compasiunii. Limitele mele sunt posibilitatea lui Dumnezeu de a-Și exercita Atotputernicia iubirii: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10).
Viața se aprofundează într-o dublă conștientizare, cea a slăbiciunii mele și cea a harului care lucrează în mine. Prin duhul pocăinței, Domnul mă învață să simt în fiecare acțiune slăbiciunea mea și dumnezeiescul har care lucrează în mine. În această îndoită conștientizare se descoperă libertatea. Ceea ce se întâmplă nu mai depinde de mine, de calitățile mele sau de defectele mele, de voința mea sau de proiectele mele, ci este manifestarea voii dumnezeieștii care se săvârșește prin virtutea libertății.
Această libertate înseamnă moartea față de toată voia proprie. Ea este rodul unei cutremurări lăuntrice și naște uimirea dinaintea lucrărilor lui Dumnezeu. Această libertate este o transfigurare a privirii prin moartea față de voia proprie – așadar, față de orice proiecție. Ea mă deschide realității, așa cum este ea, și mă face să accept această realitate care e manifestarea slavei lui Dumnezeu. În pocăință primesc ceea ce este, în loc să-mi proiectez egoul asupra realității.
4. Starea de trezvie duce la libertate
Părinții secolului al IV-lea din Egipt erau înscriși într-o lucrare de pocăință, adică de viață și de transformare, după acest cuvânt al Prorocului Iezechiel: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceți-vă deci și trăiți!” (Iezechiel 18, 32). Dumnezeu îl cheamă pe fiecare la viață. El a venit să nimicească moartea, pentru a slobozi viața. Perspectiva oricărei nevoințe este, în acest sens, sporirea vieții. Scopul vieții ascetice, ne amintește Wladimir Lossky, „nu constă într-o mortificare care ar tăia patimile trupești ci, mai curând, în dobândirea unei energii noi și mai bune, care ar îngădui trupului cât și duhului să se facă părtași vieții harului”. Să fii părtaș la viața harului, acesta este scopul nevoinței creștine.
Nevoința constă în a curăța izvorul, în a îndepărta toate sedimentele care s-au format în jurul inimii. Nevoința este o cale de curățire pentru ca inima să poată să se deschidă liber harului. Cale care este, de asemenea, dobândire a integrității fără de care nu există libertate. Cale ce trece prin harul conștientizărilor, printr-o privire clară asupra sinelui, printr-o cunoaștere aprofundată a propriilor stări sufletești, a propriilor lipsuri, slăbiciuni, răni, mizerii.
Sfinții Părinți invitau la a vedea fără să judeci, la a îndrăzni o privire senină fără să moralizezi. Ei acceptau să-și cerceteze în chip conștient stările lăuntrice, pentru a le cunoaște dinăuntru, în scopul de a se elibera mai bine de ele. Ei s-au îmbogățit astfel de o cunoaștere profundă a angrenajului sufletesc, dobândind discernământul.
Sfântul Ioan Scărarul scria în a lui „Scară”:
Să prindă curaj cei pătimași care sunt smeriți, căci de cad în prăpăstii, de sunt prinși în toate cursele, de sunt afectați de toate bolile, cu toate acestea, își vor dobândi sănătatea, vor fi pentru toți doctori, făclii, sfeșnice și călăuze, învățând felurile fiecărei boli și salvând prin propria experiență pe cei ce sunt pe punctul de a cădea.
Trecând în chip conștient prin patimi, cei pătimași au atins libertatea lăuntrică. Aceasta este strâns legată de cunoașterea de sine, deci de trezvie. Cunoașterea micimii lor, a limitării lor, i-a făcut să descopere măreția iubirii de Dumnezeu. Ei au experiat mântuirea hristică în cotidianul vieții lor. În toate se încredințau pe sine și își încredințau toată viața lui Hristos. Eliberarea și mântuirea vin de la Hristos.
Sfinții Părinți îmbinau rugăciunea cu trezvia. Rugăciunea ne descoperă lipsurile, aservirea noastră duhurilor căzute. Ne face conștienți de captivitatea noastră. Trezvia îngăduie să ne rupem de complicitățile inconștiente. Trezvia refuză idolatriile ce ne obstrucționează privirea spre adevărul lucrurilor. Ea îngăduie să se sustragă puțin câte puțin influenței patimilor și proiecțiilor lor. Trezvia și rugăciunea permit dobândirea integrității. Ele ne conduc spre libertatea lăuntrică. Aceasta nu înseamnă moartea patimilor, ci faptul de a nu consimți la acapararea lor. Aceasta este cu neputință fără de rugăciune unită cu trezvie.
Patimile nu mai au putere asupra celui ce trăiește intens relația cu Hristos. Acesta le simte în inima lui, însă nu mai este afectat sau tulburat de ele. Energia care însuflețea aceste patimi este atunci pusă în slujba sporirii duhovnicești, a cuceririi Împărăției. Starea de trezvie, rugăciunea duc spre adevărata cunoaștere. Curățirea inimii duce la o contemplație ferită de înșelare: „Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Adevărată contemplație a slavei lui Dumnezeu în făpturi și lucruri, presimțire a lui Dumnezeu în creaturile lui.
Pentru cei care au inima curată, totul este curat, totul este aureolat de lumină și încununat de tăcere. Nu mai există zgomotul gândurilor, ci căderea întru uimire. Inima s-a făcut sălașul în care se reflectă frumusețea originară, s-a făcut filocalică, oglindă a negrăitelor și veșnicelor realități. Inima s-a făcut văzătoare și, prin aceasta, a devenit liberă de toată realitatea pământească, deoarece s-a hrănit prin vedere: „Viața omului este vederea lui Dumnezeu”.
5. Binele, răul și perceperea realului
Dimpotrivă, omul supus patimilor moare, pentru a nu fi contemplat slava lui Dumnezeu ascuns în ființe și lucruri, fiind închis în exterioritate și reificare. Compensând, am văzut că patimile nu încetează niciodată să producă imagini spre a se hrăni cu ele, am văzut iarăși că pătimașii au o viziune deformată a realității în funcție de proiecțiile lor. Căderea în patimi, această subjugare la realitățile sensibile, este o întunecare a minții, o obscurizare a facultăților omului și o pervertire a judecății.
Patimile împiedică discernământul și aduc o confuzie între bine și rău. În starea de exil, interesele și plăcerile individuale sunt cele care devin criteriul binelui. Este bine ce este plăcut și profitabil. Este rău ceea ce aduce o neplăcere sau o pierdere. Binele și răul sunt așadar definite în chip subiectiv, plecând de la dorința sensibilă și în funcție de plăcerea căutată. Omul numește bine ce i se pare bine, în funcție de propriile criterii și rău ce i se pare rău, în funcție de subiectivitatea lui.
De pildă, omul stăpânit de mânie luptă pentru a face să biruie Binele cu o mulțime de justificări în timp ce, obiectiv, el poate face rău sau să facă răul. În toate, omul acționează după propriile criterii și după perceperea lui a realității, aceasta fiind deformată de patimile lui. Astfel, omul pătimaș, stăpânit de patimile lăcomiei, a mâniei, a poftei, a urii, a răzbunării proiectează asupra lumii viziunile lui fantasmatice ale realității și-l vede pe celălalt prin filtrul patimilor lui. Aici este cauza principală a toate conflictele și a tuturor războaielor.
Nu poate exista o percepere a binelui după Dumnezeu într-o inimă pătimașă. Curățirea inimii este, așadar, mijlocul de a restabili o percepere corectă a realității și de a dobândi discernământul în ceea ce privește binele și răul. Fiecare ființă umană are trebuință, așadar, să pună început prin curățirea inimii pentru a afla pacea, apoi a o face să lumineze în jurul ei. Nu va fi pace în lume dacă inimile nu sunt curățite de patimi.
Atâta vreme cât există în inimă o urmă de atașament, de mânie, de gelozie, de judecată, nu poți gusta adevărul existenței, adevărul iubirii. Nu-L poți vedea pe Dumnezeu, nu-ți vezi decât proiecția sinelui, nu acționezi după Dumnezeu, ci după natura-ți egocentrică, după interesele tale și plăcerea ta. Curățirea inimii este o cale a transparenței, pentru a ieși din minciună și iluzie. Curățirea inimii înseamnă curățirea privirii. Ea este și deschidere a inimii, și deschidere a privirii. Ea presupune o moarte pentru sine, un refuz de a consimți la patimi și o schimbare a privirii asupra ființelor și lucrurilor.
6. Trebuie să vă nașteți din nou
Această moarte față de lume este naștere după Duhul: „Trebuie să vă nașteți de sus” (Ioan 3, 7). Prin această a doua naștere, omul iese din iadul repetiției și al mimetismului, pentru a gusta libertatea. El nu mai proiectează asupra lumii, asupra viitorului, asupra celorlalți, ci primește orice eveniment ca venind de la Dumnezeu. Orice eveniment devine purtător al unei ocazii de sporire duhovnicească. În această libertate, omul devine capabil să iubească, să slujească fără să aștepte nimic în schimb, nici plată, nici recompensă. A devenit capabil de dăruire, de mulțumire, de a-l iubi pe celălalt pentru celălalt, și nicicum pentru el însuși. Prin aceasta, el devine asemenea lui Dumnezeu, Care este totala dăruire. El nu devine prin el însuși, ci pentru că a făcut din inima lui sălașul lui Dumnezeu.
Așa cum Hristos, în libertatea Lui, a murit pentru noi, tot așa și noi, urmându-I, suntem chemați să murim pentru El. Aici este mișcarea de iubire și de libertate. Dinamică a retragerii darului în care fiecare se retrage pentru a deveni dăruire de iubire în toată libertatea, prin libera așezare lăuntrică. Această reciprocitate de iubire slobozește cu totul din patimi sau, mai curând, este părtașă patimii originare, care este patima iubirii. Patimile fiind devieri distructive ale unicei patimi a iubirii creaturii pentru Creatorul ei. Curățirea inimii naște o privire de auroră, o privire care nu judecă, care nu închide, o privire care se deschide asupra tainei de neînțeles a celuilalt, o privire care primește, care știe să deosebească și să primească harul lui Dumnezeu prin celălalt, o privire care se minunează.
Privire spălată prin lacrimi, botez de apă care este, de asemenea, efuziune a Duhului. „Duhul vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Duhul inspiră o lectură verticală a evenimentelor și o privire iconografică asupra ființelor. O lectură verticală care înțelege ceea ce este important în toiul evenimentelor, care știe să deosebească un cuvânt al lui Dumnezeu în mijlocul realităților existențiale. O privire iconografică care se deschide asupra nevăzutului în văzut, care știe să perceapă Prezența lui Hristos în celălalt – după cum știe să Îl perceapă în propria inimă. Această privire face să se ajungă la adevărul lui Hristos prezent în inima fiecărei ființe create după chipul lui Dumnezeu.
Această recunoaștere a lui Hristos în inima oamenilor duce spre libertatea lăuntrică: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Slobozi de orice atașament, căci sunt iubiți de către Iubit, de către dumnezeiescul Cerșetor de iubire care bate la ușa inimii. Imaginația nu mai este necesară, căci este timpul întâlnirii: „Eu sunt lângă El și El lângă mine”. Să iubești înseamnă să fii liber pentru celălalt. Iubirea și libertatea sunt una și aceeași.
(Părintele Philippe Dautais, Doxologia.ro)