Când se alege praful…

Am așteptat, probabil ca tot românul, reîntâlnirea cu câștigătorul Wimbledon-ului și cu semifinalistul de la dublu, respectiv cu domnii Tecău și Mergea, imaginându-mi un spectacol de excepție, un recital al celor doi împreună, după ce în urmă cu o săptămână ne încântaseră în meciul în care fuseseră adversari. Cu acest prilej, mi-am reamintit splendida lor victorie, care ne adusese și o calificare extraordinară, în deplasare, cu vreun deceniu în urmă, într-un meci-maraton desfășurat undeva, în America de Sud… A fost, cum zic poeții-cronicari de sport, un meci „epic”, de povestit peste ani. Atunci, dublul Mergea – Tecău venea după două victorii tot la Wimbledon, dar la juniori. Acum, după victoria supremă, la seniori, ce altceva decât un recital de excepție puteam aștepta? Primul set, pierdut fix pe final, în care s-a mers cap la cap până la break-ul fatal, a fost, ziceam eu, de încălzire, deși temperatura te ducea cu gândul la dat în clocot. Iar ăia, slovacii, păreau să se fi acomodat mai repede cu cuptorul în care s-a jucat. Eh, așa e cu campionii supremi: o iau mai greu din loc, nu-și scot la vedere toată arta și știința chiar de la prima minge, le place să creeze emoție, suspans, tot tacâmul, pentru ca show-ul să rămână memorabil. Așa că setul al doilea urma să fie cel al relansării. Mi s-a părut ciudat că în pauză, în loc de o discuție ca între parteneri, cei doi aveau cu totul alte preocupări: unul mânca, ălalalt bea, de vorbit însă vorbeau numai spectatorii! La 2 – 0, m-am autosugestionat din nou: gata, începe treaba! Treaba însă au continuat-o ceilalți care, la 3 – 0, nu înțelegeau ce li s-a întâmplat. Mi-a fost chiar milă de ei. Acum, la 3 zile după, tot nu înțeleg ce am văzut. O vagă explicație ar putea fi frustrarea pe care Mergea o simte după Wimbledon. Nu merg până la a crede că ambilor li se rupe fix în 14 de Cupa Davis, cam în felul în care li se rupe fotbaliștilor de echipa națională. Ar fi groaznic.