Inumană este luna iulie repartizată la noi. Parcă este stropită cu benzină, incendiată și rostogolită în piața publică. Fiecare por al pielii ni se exteriorizează ca un vulcan, arzându-ne cu lava rău mistuitoare a sudorii. Mai grav este că cenușiul din creier ne pălește văzând cu ochii, iar plămânii ne ajung ca două prune uscate.
De-a dreptul barbar este ca tu, un român de rând, să primești oaspeți din străinătate, în miezul mizantropei lunii iulie. Căci numai să stai cu un occidental sau cu mai mulți prins de toartă, nu-ți arde, pe iadul ăsta.
Dar ospitalitatea românească este ospitalitate românească, și nu-i uman s-o compromiți, astfel că îți îndrepți vizitatorii pe unde crezi de cuviință: la un muzeu, la o casă memorială, la un han cu specific haiducesc, la o catedrală dormind și visând pe veacuri de istorie, precum și la alte monumente cu însemnătate indiscutabilă.
Puținilor turiști care ajung pe la noi le place, în general, ceea ce văd. Fiind în vacanță, nici nu par deranjați de tortura calorică și se arăta entuziasmați de ceea ce pitorescul nostru, servit generos, le oferă lăcomiei lor oculare.
-E tare frumos pe la voi – exclamă ei cu putere -, e frumos ca în Rai !
Le plac și căruțele, întâlnite prin sate. Dar când întâlnesc primele căruțe chiar și pe drumuri naționale, nu le mai trag pe pelicula aparatului de filmat încântați, ci cad într-o tristă meditație. Dintr-o dată, printr-un miracol pocit, pitorescul își schimbă numele în înapoiere.
La un răstimp, te întreabă de ce nu sunt interzise aceste vehicule depășite și funerare. Cu tact, tu le explici că ele sunt deja interzise prin lege, dar că nimeni nu ține cont de asta. Că așa e obiceiul pe la noi: inerția durează mult de tot, cel mai adesea cu sutele de ani.
Așa se întâmplă: fiecare turist pleacă din România cu impresii care se bat cap în cap, până fac scântei. Iar scânteile le ard dorul de a reveni aici.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
