Fiecare meserie din lumea asta are rostul ei și fiecăreia trebuie să-i acordăm respectul cuvenit, indiferent că ține de măturatul străzilor sau de studierea stelelor. Există, însă, două ocupații care, după părerea mea, sunt deasupra tuturor, ținând cont de implicațiile pe care le au asupra societății. Este vorba despre dascăli și medici. Dascălii (și îi includ aici pe toți cei ce lucrează în acest sistem, de la educatori până la profesori universitari) sunt cei care contribuie la educația celor 7 ani de acasă, o continuă sau o corectează. Sunt oameni de care depinde, în foarte mare măsură, viitorul acestei țări. Cu medicii e altă poveste. Ei sunt cei care „repară”. E o meserie în care studiezi tot timpul, până la pensie. O meserie în care nu îți permiți să dai rebuturi. O piesă făcută greșit la strung, un articol inexact, un computer proiectat sau asamblat deficitar, toate astea, și multe altele, se pot reface. Cu niște costuri, dar greșeala se poate repara. La medici, nu prea. Ai greșit, ți-a murit pacientul, nu îl mai poți readuce la viață. I-ai pus un diagnostic greșit, i-ai dat un tratament eronat, rămâne cu „semne” pe viață. Iată de ce am tot respectul pentru profesia de medic. Iată de ce cred că atunci când rostim cuvântul medic trebuie să avem o tonalitate care transmite respect.
Din păcate, lipsa reală a interesului guvernanților, de ani și ani de zile, față de sistemul sanitar a făcut ca profesia de medic să fie asociată tot mai rar cu cuvinte ca „respect” sau „considerație”. Când vorbesc despre medici, mulți români fac trimitere la alte meserii, cum ar fi „măcelar”, sau folosesc cuvinte pe care le-am împrumutat de la turci și care ne-au devenit tare dragi tuturor, cum ar fi „ciubuc” ori „ciubucari”. Sărăcia lucie în care se zbat spitalele din România, întreg sistemul nostru sanitar, salariile de mizerie, raportate la necesități, îi fac pe medici să-și deschidă buzunarele în fața pacienților. Cei cu bun simț o fac după ce au tratat pacientul, în timp ce ceilalți își cer partea de cum le-a trecut bolnavul ușa cabinetului. Și dacă, Doamne ferește, ajungi în spital, pe lângă plicurile pregătite așa cum știi de la cunoscuți, trebuie să mai ai la tine și bani de medicamente. E o realitate. Dură și urâtă, dar este o realitate.
Având în față acest sumbru tablou, te-ai aștepta ca medicii să fie solidari, mai exact șefii lor, cei aflați în vremelnicele funcții de conducere. „Monitorul” a tot scris despre problemele cu care se confruntă Spitalul Județean. Că e stricat tomograful, că nu sunt medicamente în diverse secții, că sunt purici la secția de terapie intensivă și, cel mai recent, că până și secția de Urgențe a rămas fără medicamentele absolut necesare. Toate astea nu le-am aflat privind prin gaura cheii sau stând la o bere, în piață, cu unul din Galați care vinde roșii și castraveți. Aceste probleme au fost spuse redactorilor „Monitorului” de către oameni care lucrează în spital, oameni care sunt jenați de faptul că s-ar putea să se trezească cu un bolnav în stare gravă iar ei să-i trimită rudele prin oraș, să caute diverse medicamente, în loc să se repeadă la el și să-i bage în corp tot felul de injecții, așa cum vedem în filmele americane cu medici (filme SF pentru noi). Toate problemele din spital le-am aflat de la oameni din spital, de la oameni cărora încă le mai pasă de bolnavi. De la oameni care, atenție, făcuseră referate și așteptaseră o zi, două, zece, douăzeci, să-i cheme și pe ei cineva și să-i întrebe de sănătate. I-au chemat abia după ce materialele apăruseră în ziar. Și nu să-i întrebe dacă le trebuie medicamente, dacă nu i-au mâncat puricii prin secții, dacă nu li s-au lungit urechile de la vântul care suflă prin geamuri. Nu. I-au întrebat de ce s-a scris în presă, de ce au dat informații ziariștilor. Problemele din secții erau tot pe planul doi. Imaginea. Aia contează. De ce au stricat imaginea?
Domnilor doctori cu funcții de conducere, vă repet: vă respect, vă stimez profesia. Dar hai lăsați-i pe alții să se ocupe de management. Hai lăsați-i pe alții mai tineri, sau pe alții mai în vârstă, dar cărora le pasă de bolnavi. Care au timp și chef să citească referate despre ce mai trebuie prin spital, ca să nu moară oamenii cu zile. Care află problemele din secții nu din ziare, ci stând de vorbă cu medicii sau citindu-și hârtiile din mapa de director.
