Când părinții nu pot visa la viitorul copiilor

Nu știu dacă vei fi de acord cu ceea ce voi spune, dar cred că orice om are în general o părere foarte bună despre sine. Iar asta se vede din faptul că, de fiecare dată când greșește, primul lui impuls este acela de a contesta, de a se justifica, de a se apăra. Acesta este rodul pur al viețuirii în văzduhul fanteziei, unde tronează idolul imaginii proprii, căruia i se aduce constant cuvenita închinăciune. Și din această pricină se întâmplă să nu realizezi teribila amputare de suflet pe care ți-o produce evaziunea din realitate, decât numai când viața te pune față-n-față cu un om suferind – trupește sau sufletește, nu contează – și constați că nu știi ce să-i spui și ce să-i faci, nu știi cum să-l abordezi ca să-i dai un ajutor esențial în rezolvarea problemei lui. Așa că mai bine găsești soluția spunând un „Dumnezeu să te ajute, omule!” și pleci mai departe și-ți vezi de drumul tău, rugându-te să-l ajute cine poate.
Să presupunem, de pildă, că întâlnești o familie care are un copil suferind de autism. Ce ai putea să le spui, cum ai putea să-i ajuți pe acești oameni? E o problemă nouă, specifică civilizației moderne, dar care astăzi poate fi întâlnită din ce în ce mai des chiar și în societatea românească. Există familii cu un astfel de copil, care se zbat undeva la limita subzistenței sau a dezamăgirii din cauza susținerii mai mult decât simbolice a statului sau a eficienței minime a terapiilor. Și poate că nu acestea ar fi motivele cele mai mari de disperare ale acestor oameni, ci lipsa unei înțelegeri mai profunde din partea comunității, fie civile, fie bisericești, care să le ofere nădejdea necesară de a merge înainte, spre un viitor cu totul imprevizibil.
De aceea, e bine să aflați că familiile în care se află copii cu autism nu sunt „normale”, nu seamănă deloc cu ale noastre. Ele nu-și fac planuri, nu au obiective mărețe, nu visează ca fiii lor să devină oameni „mari”, „personalități”, „nume”. Dimpotrivă, aceste familii nu vor să știe de viitor, nu cugetă la ce vor face copiii lor mai târziu, nu cugetă dacă ei vor avea forța necesară de a-i susține pe fiii lor în condițiile în care ei înșiși vor îmbătrâni și vor deveni neputincioși. Ei nu pot visa, nu se pot lăsa pradă fanteziilor legate de un viitor spectaculos, așa cum facem noi.
Acești oameni își depun toată puterea în a fi alături de copiii lor astăzi, de a-i duce la terapie, la școală – acolo unde este cu putință – și se roagă să aibă forța necesară de a nu se poticni pe parcursul zilei. Ei nu pot gândi mai departe, pentru că toate resursele lor sunt destinate prezentului. Întreaga lor energie fizică și psihică este destinată ducerii la bun sfârșit a zilei de astăzi.
E de-a dreptul uimitor ce se întâmplă cu acești părinți! Pentru că în cazul acestor oameni sunt date peste cap toate tezele psihologiei moderne. Așa cum se observă din viața lor, ei trăiesc la modul cel mai real, chiar și în lipsa unor obiective majore pe care să le urmărească cu acești copii. Ei merg înainte în ciuda absenței unui sens.
În această pildă de viață se află o adevărată minune. Pentru că aici însăși viața devine una cu sensul. Așa mi-a spus o mamă a unui astfel de copilaș: „Simt că mă întărește Dumnezeu să duc la capăt fiecare zi. Altfel cum aș fi făcut față situației noastre? Omenește vorbind, cum m-aș fi împăcat cu gândul că toată viața copilul va fi dependent de ajutorul meu?”. Și se întâmplă această întărire întrucât, într-un anume fel greu de explicat, copilul, chiar dacă e bolnav, poartă în sine o mare binecuvântare a lui Dumnezeu ce se răsfrânge și asupra părinților. Iar ei simt asta în faptul că reușesc să poarte o cruce – despre care alții se îngreunează până să și grăiască – cu fruntea sus.
Acum revin la întrebarea de la început: Cum abordezi un asemenea bolnav, cum ajuți familia? Stai, reflectezi puțin și vezi că Sfinții Părinți nu au vorbit despre așa ceva, așadar ce poți face tu? Desigur, noi suntem preocupați de alte lucruri. Noi filosofăm. Veghem la dreapta credință pe care ne-au lăsat-o Sfinții Părinți ai Bisericii. Dar la faptele lor nu privim? Crezi tu oare că dacă ar fi întâlnit Sfântul Vasile cel Mare un copil cu autism ar fi fost vreo piedică pentru el faptul că cel din fața lui suferă de o boală nouă? Crezi că i-ar fi luat la întrebări pe părinți despre cât de dreaptă le este cugetarea? Nicidecum! Ci l-ar fi ajutat îndată, tămăduindu-l și pe el, și sufletul părinților, dacă aceasta s-ar fi impus. Socotesc că acesta e duhul Sfinților Părinți consemnat în tradiție, iar nu cel al disecării teoretice a adevărului, întrucât ei sunt în primul rând tămăduitorii și, de aceea, învățătorii noștri.
(Nicușor Deciu)