Când logica se frânge

Este ilogic ca la sfârșitul celei mai importante competiții sportive din câte există pe lume (inclusiv Olimpiadele) principalul subiect să fie nu finala, nu vreun gol istoric, nu vreo partidă de poveste din cele 64 disputate, ci dacă Piticu’ a meritat sau nu să primească trofeul ăla pentru cel mai bun jucător al turneului. Asta vorbește de la sine despre această ediție a World Cup pornită entuziasmant, cu spectacol și goluri multe, dar scăzând progresiv în calitate până la anularea impresiei excelente din start. Interesul spectatorilor a descrescut și el vădit, odată cu intrarea în fazele eliminărilor directe, când tacticizarea dusă până la absurd a transformat până și meciurile așteptate ca spectaculoase în niște războaie de anduranță în care aproape toate echipele au adoptat tactica Pițurcă: întâi să nu luăm gol și dacă dă Domnul poate înscriem noi unul. Iar dacă ceea ce făceau (de fapt nu făceau!) echipele în teren nu mai prezenta interes, n-a mai rămas decât să așteptăm (tot în gol, după cum s-a văzut) vreo prestație individuală de excepție care să rămână în amintire peste timp. Până pe la o bucată, am fost convins că Robben va fi marele câștigător. S-a stins și el, iar când era cu adevărat nevoie să fie decisiv, n-a fost. Van Persie a reușit și el un gol de mare spectacol, chiar în primul său meci, după care practic a dispărut. Nemții aveau și ei o mulțime de candidați la trofeu: Klose, Muller, Schweinsteiger, Ozil. Nici măcar unul n-a avut vreo realizare memorabilă, ci doar constanța nemțească. Da, golul lui Gotze din finală a fost o probă de virtuozitate senzațională. Numai că Gotze a fost în permanență rezervă. Inclusiv în finală. Ar fi luat Neymar Balonul de Aur dacă nu se accidenta? Probabil că da. L-a luat însă Piticu’. Pentru ce? Pentru două goluri și o pasă. Cam puțin pentru a fi cel mai bun jucător de la World Cup.