Miez de zi, arșiță insuportabilă, Fiul lui Dumnezeu ostenit de călătorie, o femeie pornită în mod neobișnuit în miezul zilei să scoată apă. Poate de rușine, poate de altceva, nu venise dimineața, ca toate femeile samarinence, la izvor, ci în toiul amiezei, când pământul se aseamănă cu un cuptor.
Pe de o parte, Dumnezeu, Cunoscătorul infinit al sufletelor, cu sufletul samarinencei în palmă, pătrunzând cu vederea iubitoare miile de generații de suferință, abandon și speranță de dinaintea femeii și tot viitorul ei apostolic, de jertfă, bucurie și mărturisire.
Când Hristos dorește să dăruiască harul dumnezeiesc, să deschidă izvoarele ființei spre curgere de lumină, când vede dorul infinit al omului după necreat, El cere ceea ce dăruiește. Inversează dumnezeiește rolurile. Izvorul vieții devine sete pentru cel iubit. Dătătorul de hrană al întregului univers flămânzește după iubirea oamenilor. Cel ce odihnește în mâinile Sale tot neamul omenesc dorește să-și plece capul în inima omului purtător de Dumnezeu. Izvorul bucuriei veșnice plânge la mormântul lui Lazăr. Înțelepciunea cea ipostatică a Treimii întreabă despre evenimentele din Ierusalim, Pâinea cea nemuritoare a veacurilor cere pâine de mâncare de la cel pe care l-a zidit.
Această inversiune de valori este izvorâtă din smerenia Lui infinită, care unește paradoxal pământul cu cerul, cele create și cele necreate, omul cu Dumnezeu. Hristos înțelege durerile omenești nu privindu-le de departe, din condescendența unui Cer atotstăpânitor, ci simțindu-le și plângând pentru pierderea oamenilor pe care i-a iubit. În Întrupare, Hristos își frânge inima și pătrunde în abisul de suferință al umanității, expediază în iubire părăsirea omului de Dumnezeu, sau mai bine zis a lui Dumnezeu de către om: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
Și mai mult decât atât: Hristos nu numai că simte durerile lumii, ci este fiecare sărac, fiecare sărman, fiecare suferind al acestei lumi, extinzându-și dumnezeiește ființa vindecătoare în toți asupriții acestui pământ: „Întrucât ați făcut acestora prea mici frați ai mei, Mie Mi-ați făcut”. Fiecare lacrimă vărsată pe pământ curge prin ochii lui Hristos, se varsă pe obrajii lui Dumnezeu și se preface în izvor de lumină și de mângâiere pentru cei ce sunt împovărați de jugul acestei morți. (Pr. Ioan Valentin ISTRATI)
Sursa: Ziarul Lumina
