Deseori, rostim rugăciunea „Tatăl nostru” fără a ne gândi la ceea ce spunem.
După mai multe cereri pe care le adresăm lui Dumnezeu, noi facem un angajament „…și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…”
De multe ori uităm de „făgăduință” făcută, iar în loc de a ierta „…greșiților noștri”, continuăm să ignorăm cuvintele rugăciunii, sau mai grav, să nu le împlinim.
Se spune, pe drept cuvânt, că atunci când întindem mâna spre a ne împăca cu cineva care ne-a greșit și rostim, iartă-mă, Dumnezeu vine spre noi și ne iartă dacă o facem din inimă.
Uneori iertarea este așteptată ani de zile, iar atunci când se întâmplă este înțeleasă ca o binecuvântare.
Totuși, este bine când cei în cauza se iartă fiind pe patul de moarte.
Cu câteva zile în urmă am fost chemat de familia unui credincios de la hotarul parohiei pe care o păstoresc, spre a-i citi o rugăciune de dezlegare, celui ce se află la capătul drumului vieții.
Priveliștea care m-a întâmpinat mi-a adus aminte de cuvintele psalmistului care spun „…zilele omului sunt șaptezeci, iar de vor fi în putere optzeci…” Ps 89,10-12.
Cu adevărat se împlineau aceste cuvinte, căci cel în cauză încă nu împlinise optzeci de ani, dar trupul i se împuținase, puterile îl părăsiseră; doar sufletul se mai ținea de trup.
Aceasta stare era amplificată și de faptul că pleca din aceasta lume neiertat de cel de un sânge cu el, pe care și-l dorea aproape.
După citirea rugăciunilor cuvenite, m-am interesat de la familie dacă fratele a venit să-și ceară iertare. Răspunsul a fost negativ.
Simțind că este de datoria mea să intervin în calitate de slujitor al sfântului Altar, am rugat pe cineva din familie să meargă la cel în cauză și să-l roage să vină lângă patul fratelui muribund.
Răspunsul celuilalt a fost prompt, și în câteva clipe fratele era lângă patul celui ce-și trăia ultimele clipe din viață, cerându-și iertare.
Cuvântul „iartă-mă”, rostit din inimă, a avut efect benefic asupra celuilalt.
Cu un ultim efort fratele aflat pe patul de suferință și-a ridicat mâna dreapta în sus, cuprinzând capul fratelui și rostind cu greu „Dumnezeu sa te ierte” și apoi „iartă-mă și pe mine”.
Îndată, pe chipul muribundului s-a așternut o bucurie și o pace lăuntrică care nu veneau din lumea aceasta, ci de dincolo de mormânt.
După câteva ceasuri, clopotul bisericii vestea trecerea unui suflet din lumea aceasta în lumea drepților.
Pacea și împăcarea din sufletul celui decedat s-a așternut chipul lui și așa s-a
așezat în mormânt.
Cred că așa s-au împlinit cuvintele rugăciunii Domnești; „…și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…”.
(Pr. Romică CARP, Parohia Siliștea-Nouă, Dolhasca)
