Cine spune „mulțumesc!” și când? Oricine este bine-crescut și aproape cu prilejul fiecărui act de comunicare din viața de zi cu zi. Dar nu la acest aspect general de civilitate vrem să ne referim, ci la raporturi diurne la care ne obligă intrarea într-un magazin oarecare.
Doar prea puține dintre vânzătoarele de la magazinele alimentare pe care le frecventez, printre care și dughenițe, așadar foarte… particulare, ce prezintă avantajul de a fi deschise chiar duminica dimineața, găsesc de cuviință să folosească această formulă de minimă politețe la despărțirea de cumpărător.
Și, dacă nu te mai miri când este vorba de persoane mai în vârstă, care au… educația vechilor „Alimentare”, situația se schimbă atunci când te afli față în față cu tinere vestale din noile sanctuare ale lui Mercur, alese „pe sprânceană”, după un suflu… european, pe care s-ar cădea să-l și onoreze.
Unele vor fi fiind absolvente de facultate ce nu și-au găsit altă slujbă, altele pot avea doar liceul „la bază”, dar aproape toate pare că și-au interzis zâmbetul (chiar dinainte de… criză!), iar din vocabularul comunicării cu clienții și-au suprimat formula „mulțumesc!”, care, în ambalajele sonore „Merci!”, „Danke!”, „Thank you!” (ultima întoarsă cu semnificativă schimbare de accent: „Thank YOU!”) etc., marchează agreabil, pe alte „meleaguri”, despărțirea dintre vânzător și clientul său, măcar ca o „nadă” pentru reîntâlnirea sub semnul intereselor reciproce.
Cu toții așteptăm atenție
La ce te poate duce gândul dacă poți face comparația și dacă ții seama de tipul de relații comerciale pe care, fără vina lor, l-au cunoscut, în nu prea îndepărtata lor copilărie, vânzătoarele de vârstă medie, ultragiate parcă de participarea la schimbul marfă – bani, practicat în silă, ca într-o vremelnică sală de așteptare dintr-o gară, în care un halat (chiar cu ecuson) pare a fi doar o manta de vreme rea? Așteptând, uneori, să ți se acorde atenție (chiar în situația de singur client), poți să meditezi la regretabila denaturare semantică a vocabulei comerț, termen împrumutat în română din franceză, italiană sau/și germană. Dar, în toate aceste limbi, se pornește de la un lat. commercium, care nu însemna numai (luând-o morfologic) cum („cu”) # merx, -cis („marfă”), ci și „legături, raporturi”, sens derivat păstrat, în linie directă, prin texte medievale și, apoi, prin contactele dintre limbile ce au beneficiat de același patrimoniu, în italiană (unde există, de exemplu, sintagma „comercio epistolare”), în franceză (cf. „entretenir un commerce dâamitié avec quelqâun”), sau în germană (în haină regională, Kommers înseamnă „relații cu prieteni sau cunoscuți”, iar în argoul studențesc – „banchet”).
Ținându-ne în frâu tentația de a le servi partenerelor de dincolo de tejghea asemenea informații, în fond inutile, putem încerca să le scuzăm prin împrejurările din sfera comerțului în care au crescut. Poate, ținute de mânuță de mămica, stând la rânduri la care se „dădea” câte o pungă de cartofi, „rația” lunară de carne de pasăre sau alte componente ale alimentației „raționale”, li s-au înregistrat pe hard-ul subconștientului cuvintele adresate atunci doamnei „gestionare”: „Mulțumesc frumos, Doamna (cutare)!”, „Sărut mâna!” (chiar dacă nu era o cunoștință). Pentru că, nu-i așa, „căpătase” (chiar dacă pentru bani) ceea ce se „dădea” în locul și momentul respectiv. Eventual din mărfurile „dosite sub tejghea”, ca să nu mai vorbim de luxul celor „refuzate la export”!
Și, totuși, până la urmă, într-un magazin, cine spune „mulțumesc!” și, în fond, ce înseamnă acest cuvânt? Ne propunem să revenim.
(Stelian DUMISTRĂCEL, www.ziarullumina.ro)
